Cântarea României, defăimarea Occidentului (9) - Nişte provinciali

(Continuare din episodul 8)

– Suntem nişte nenorociţi de provinciali, plini de complexe – îi spun lui Titus Ceia după ce am văzut cum a mâncat o familie de nemţi, lângă noi.

În vagon sunt câteva mese între scaune, din loc în loc. Oamenii – mama, tata, doi copii şi bunica – s-au aşezat la o masă, chiar în dreptul nostru, şi au mâncat. Fără nicio jenă, cu m-a îndemnat Titus în Viena. Bunica a scos dintr- geantă farfurii, tacâmuri, şerveţele şi le-a aşezat frumos pe masă. Apoi a scos o ditamai oala, de fapt o casoletă de plastic, cu un fel tocaniţă de legume şi cu ceva carne. Au ras tot. La desert au avut chec cu vişine. La sfârşit, copiii au băut Coca Cola, iar cei mari – cafea dintr-un termos şi vin.

Nici n-au apucat să se şteargă la gură că a apărut o îngrijitoare şi, zâmbind, a strâns toate resturile într-un sac de plastic. Astfel, coşul de gunoi prins în peretele vagonului nu stă până la capăt de linie burduşit cu resturi, nu miroase, iar cei care urmează pe acele locuri găsesc totul curat ca la plecarea trenului din gară. şi cum foşneşte cineva vreo hârtie, apare îngrijitoarea cu sacul şi o ia. Cred că femeia a făcut vreun curs anume, pentru că îşi face treaba cu discreţie. Apariţiile ei nu sâcâie pe nimeni. Ba sunt chiar agreabile, pentru că zâmbeşte tot timpul şi pălăvrăgeşte cu călătorii în frumoasa păsărească numită germană, dar şi în engleză.

CFR-ul nu face aşa ceva, nu strânge resturile imediat. Noi suntem mai curioşi din fire, vrem să avem sub nas tot ce au lăsat cei dinaintea noastră ca să stim ce au mâncat, ce ziare preferă, din ce parte a ţării vin, din ce categorie socială sunt şi aşa mai departe – atâtea şi atâtea informaţii importante care pot fi citite în gunoi.

– I-ai văzut cum au mâncat? Ca la ei acasă. Domnule, ăstora nu le e ruşine cu mâncarea, nu le e ruşine să mănânce unde îi apucă. Li se face foame, foarte bine, se aşează undeva şi bagă în ei. La vedere. La masă. Omeneşte. Nu ca noi, pe furiş, pe sub masă, parcă am fi furat de la alţii. Cred că trebuie să fim mai atenţi la complexele şi la inhibiţiile noastre.

Pentru că au trecut ore bune de când am mâncat în Viena, ne aşezăm la masa tocmai părăsită de familia de nemţi şi scoatem bunătăţi de-ale noastre, româneşti. Nimeni nu se sinchiseşte de noi. Se pare că nemţii nu sunt chiar aşa de sclifosiţi cum ne temeam. Nu li se pare necuviincios că răspândim în aerul comun inconfundabilele mirosuri mioritice de brânză, ceapă, slană ardelenească şi peşte afumat.

De vreo sută de kilometri încoace urmăresc pe geam o fâşie ciudată de asfalt, lată de un metru şi ceva; uneori merge paralel cu noi, se abate prin nişte sate pitite pe după dealuri, reapare, ocoleşte lanurile de grâu, intră în păduri, vine iar pe lângă rambleul căii ferate.

Arăt cu o bucată de slană spre drumeag.

— Ce-o fi ăla?

— Un drumuşor — răspunde Titus, la fel de nelămurit ca mine, dar deloc interesat de şoseaua pentru pitici.

Câteva minute mai încolo, când văd un biciclist gâfâind la deal, înfofolit într-o pelerină de ploaie, mă lămuresc. Drumul ăla e pentru biciclete!

— Îţi dai seama bătrâne? — aproape că-i strig lui Titus, entuziasmat. Poţi să te urci pe bicicletă şi să pedalezi sute şi sute de kilometri, prin toată ţara, fără grija agenţilor de circulaţie, fără să te temi că te împunge vreun bou cu maşina... Nu tu guri de canal cu capacele furate, nu tu câini, nici pietoni furioşi, nici mămici cu landouri, maşini puse de-a curmezişul sau tarabe, nimic. Drum lin ca-n palmă şi liber. Păi, Germania e patria bicicletelor, prietene! Neamţ m-aş fi vrut, de n-aş fi fost român... să merg cu bicicleta prin Bavarii...

— ... plimbările nicicând să nu le-amân din cauza a nu ştiu ce avarii... — completează Titus.

Titus este şi poet. Poate versifica uşor şi cu talent pe orice temă şi la orice oră. E savuros în distihuri şi catrene improvizate. Mi-a recitat câteva, de-ale lui sau de-ale altora, care m-au făcut să râd ân hohote, aproape indecent,  în mijlocul nemţilor ăstora tăcuţi. Parcă-l aud: "Ia-l de picioare şi izbeşte-l cu capul de zid/ Pe copilul care va rosti cuvântul PARTID".

— Totuşi, ce nu-mi place mie la poporul ăsta — îi spun lui Titus – este incosecvenţa. Face câte un lucru de te lasă mut de admiraţie, cum ar fi trenul ăsta, apoi bagă oiştea-n gard, cum a făcut cu drumul pentru biciclete. Îţi imaginezi câţi bani au cheltuit aiurea? Cum naiba or fi trecut drumuşorul prin atâtea proprietăţi private? Cred că s-au bulucit politicienii şi acoliţii lor să cumpere terenurile peste care urma să treacă drumul. Aşa se face: afli viitorul traseu, cumperi terenul ieftin de la ţăran şi îl vinzi scump la stat. Apoi, gândeşte-te cât o fi costat să asfalteze sute de kilometri. Drumuşor, drumuşor, dar lung! Eu, biciclist pasionat, zic că e o risipă. De neînţeles şi de neiertat la un popor atât de meticulos, atât de calculat. Trebuia să facă şi ei cum am făcut noi. În Bucureşti, am lipit pe trotuare nişte panglici sau am tras nişte linii cu vopsea şi am zis că alea sunt piste de biciclete. Simplu şi ieftin. Nu ne-a costat decât zece milioane de euro. Să fi întins şi nemţii pe câmpuri nişte fâşii de plastic, dar să fi fost de-al lor, rezistent. La noi, din păcate, plasticul s-a desprins, vopseaua s-a şters, s-au dus naibii pistele. Oricum, de curând Poliţia a şi interzis să mergi cu bicicleta pe pistele alea, aşa că nici nu mai contează că s-au distrus.    

– Tu ai fi un foarte bun consilier de investiţii publice. Poporul german are nevoie de tine.

Se înserează. Am străbătut jumătate din Austria şi o bună parte din Germania şi nici n-am simţit că trece timpul. În ultimele sclipiri de lumină mai văd un castel coborât cu frânghia din cer pe un vârf de munte şi un pod de piatră secular, arcuit cu eleganţă peste o o vale abruptă. Dedesubt, un râu umflat se împinge furios cu spinările lui lichide în picioarele podului. Însă fără izbândă. Asta îmi aminteşte de ce povestea odată Mihai Tatulici la o şedinţă. Cică o comună din Suceava a primise un mesaj surprinzător de la o firmă de construcţii din Germania. Firma anunţa că a expirat termenul de garanţie al podului pe care îl construise în urmă cu o sută de ani, când comuna făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, şi că de-acum înainte nu mai poartă nicio răspundere. Dar podul podul ăla din Bucovina, poate frate cu ăsta de aici, era bine mersi în picioare când a sosit scrisoarea şi nici nevoie de reparaţii n-avea...

Ajungem în Frankfurt. Cobor cu părere de rău din tren. Îl mângâi cu palma, din mers, în semn de adio. Cu toate micile lui imperfecţiuni, este un tren formidabil. Abia aştept să se uzeze ca să-l cumpărăm noi.

Citeste si:

Cântarea României, defăimarea Occidentului (8) - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
Cântarea României, defăimarea Occidentului (7) - O, ce vacă minunată!
Cântarea României, defăimarea Occidentului (6) - Răzbunarea unui român sărac
Cântarea României, defăimarea Occidentului (5) - Șunca din seif
Cântarea României, defăimarea Occidentului (4) - Sufletul mort al Vienei
Cântarea României, defăimarea Occidentului (3) - Occidentul, demn de mila noastră
Cântarea României, defăimarea Occidentului (2) - Cetăţean de onoare din întâmplare
Cântarea României, defăimarea Occidentului (1) - Țara lui "Merge și așa"

 (Va urma)