Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Munca lor, de a scormoni prin vremea depusă şi de a reface uneori şi dintr-un ciob fragmente de viaţă, le dă o alura enigmatică de călători în timp. Dar când căutarea lor se petrece într-un mediu necunoscut şi imprevizibil, în adânc în mare - leagănul vieţii însă nu departe de braţele morţii, meseria asta capătă toate elementele unei aventuri.
Istoria captivă
Arheologia subacvatică culege informaţii din vechime din singurul teritoriu rămas virgin, cu istorie necunoscută, prinsă de timp în nisipul mărilor. Cercetarea în adâncuri aprinde multora imaginaţia, însă nu sunt mulţi cei care au şansa, curajul şi pregătirea să o practice. În Constanţa există doi temerari, căutători de comori, care scot la lumină istoria captivă pe fundul mării. Se numesc Cătălin Dobrinescu şi Constantin Chera şi sunt arheologi la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie din Constanţa.
“Arheologia subacvatică presupune o relaţie specială cu apa, trebuie să o iubeşti şi să o respecţi, să fii conştient de forţa ei, dar şi să vrei să o cunoşti. M-a ajutat faptul că m-am împrietenit cu marea aici, acasă”, zâmbeşte Cătălin Dobrinescu, doctor în arheologie şi arheolog subacvatic atestat UNESCO. Singurul din România. Are 38 de ani şi din 2006 a început “aventura cunoaşterii submarine”, cum îi spune cu modestie. Însă doar ca invitat al unor institute din afara ţării are posibilitatea să cerceteze epave prinse în nisip de sute sau mii de ani, artefacte smulse de mare din corpuri putrezite de nave ori ruine din vechi aşezări alunecate în adâncuri. Pe lângă atestatul UNESCO, arheologul a căpătat permisul pentru ape adânci - card Advance Open Waters - şi a făcut cursurile de navigaţie pe sub apă, de siguranţă, de “Wrek diving”, “Night diving” şi “Deep diving”, obţinând atestate pentru scufundări în epave, noaptea, la adâncime. De curând s-a întors din Malta, unde a avut parte de cea mai nouă aventură a sa pe fundul mării. Acolo a deprins tehnici de fotogrametrie, geomorfologie marină şi a învăţat despre impactul fluxului şi al refluxului asupra artefactelor din mare, cu lectori din institute de cercetări geomarine din Italia, Franţa şi Malta. Tehnica de înot prin nave scufundate, locuri pline de capcane pentru scafandri, a exersat-o tot în Malta, pe o navă scufundată în urmă cu câţiva ani de Ministerul Maltez al Culturii în apele Mediteranei, special pentru antrenamentul arheologilor subacvatici. Iar acest fapt arată măcar puţin din dimensiunea implicării altor state în protejarea patrimoniul arheologic submers. În timp ce măsura implicării statului român în această problemă a rămas doar la forma bidimensională a semnăturii Convenţiei de la Valleta, acord internaţional privind protecţia patrimoniului arheologic, aici nefiinţând niciun fel de formă - institut, birou sau echipă - cu acest obiect de activitate: cercetarea arheologică subacvatică. Asta în condiţiile în care România are un vast patrimoniu arheologic submers pus în pericol de lucrările portuare de dragare. Iar cercetarea şi conservarea vestigiilor subacvatice ar aduce beneficii nu doar din punct de vedere istoric, ci şi turistic, deci economic.
Munca în echipă
Cătălin Dobrinescu a avut primul contact cu arheologia submarină în Sicilia. “În 2006, la recomandarea arheologului Constantin Chera, reprezentantul României pe Patrimoniu Cultural Submers la UNESCO, am răspuns împreună unei invitaţii formulate de Institutul de arheologie subacvatică din Palermo”, îşi începe arheologul povestea. “Am avut contact cu primul şantier la San Vito lo Capo, în Sicilia. Acolo am coborât direct la cercetarea a două epave de perioadă romană şi romano-bizantină. Coasta de nord a Siciliei este o zonă bogată în vestigii scufundate din epoca antică şi medievală, corăbii şi aşezări, care sunt integrate într-un program naţional de cercetare arheologică şi de valorificare din punct de vedere turistic”.
La început a studiat modul de lucru sub apă al colegilor şi a făcut parte din echipele de cercetare-identificare vestigii, “echivalentul perieghezelor de uscat” explică el. “La 21-23 de metri adâncime, pe fundul mării, erau răspândite pe o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi nenumărate fragmente ceramice (amfore, vase de bucătărie), ancore şi râşniţe de piatră, bare de plumb şi alte obiecte ce au umplut cândva calele unor corăbii antice”. Arheologul rememorează cu plăcere tot ce a privit cu încântare pe fundul mării, în golful sicilian, şi povesteşte apoi cum se descoperă piesele din nisip. “Prin sifonare - şpaclul, mistria şi pensula arheologului sub apă -, cu aceeaşi migală şi atenţie de pe uscat”. Doar că într-un timp mai scurt, rezerva de aer şi frigul, de 16-17 grade la 25 de metri, nu permit sesiuni mai lungi de 40 de minute. Însă imediat ce ai urcat, trecând prin toate fazele de decompresie, o altă echipă îţi ia locul. “Este foarte importantă coordonarea echipelor şi solidaritatea în echipă. Când eşti sub apă, pe lângă atenţia pe care o acorzi cercetării trebuie să-ţi urmăreşti colegii, mediul şi eventualele pericole ce pot apărea. Este o activitate care leagă profund oamenii între ei”, explică el accentuând. “Îţi trebuie un fizic bun şi un psihic puternic. Mult calm, pentru că, din când în când mai apar şi situaţii de criză - să rămâi fără detentor sau să îţi cadă centura... E foarte important să-ţi păstrezi calmul şi să respecţi procedurile, altfel îi pui şi pe ceilalţi în pericol. Pe-astea le-am aflat mai târziu la cursul de siguranţă şi wrek diving (scufundări în epave)”, completează el. “În epave, de exemplu, nu trebuie să dai din picioare că tulburi apa şi nu mai vezi nimic”.
Comori încă nedescoperite
După sifonare, urmează marcarea, fotografierea şi desenul tehnic “in situ” (în apă) al obiectelor găsite. Apoi materialul se scoate pe uscat. Însă nu întotdeauna. Italienii optează uneori şi pentru păstrarea şi conservarea “in situ” a descoperirilor şi includerea lor în circuitul turistic prin amplasarea de camere video pe uscat şi în apă. Astfel turiştii pot vedea, de exemplu, o epavă romană submersă, de pe uscat.
Anul următor, echipa din Palermo a venit la Constanţa pentru o evaluare a ţărmului Mării Negre între Constanţa şi Mangalia. “Diferenţa e uriaşă. Şi de vizibilitate şi de temperatură. Dacă în San Vito aveam 17 grade la 25 m, aici, la 20 m sunt 8 grade”. Evaluarea avea drept scop punerea bazei unei cercetări sistematice şi în România, dar, din păcate, nu s-a concretizat.
În 2011, Cătălin Dobrinescu a fost invitat în Croaţia de Institutul de Arheologie Subacvatică din Zadar. Acolo s-a certificat şi atestat ca scafandru-arheolog, iar la Universitatea din Zadar a participat la cursuri de Istorie a Navigaţiei Maritime. “În paralel, făceam cercetări într-un port de epocă romană de pe coasta Dalmată, dar cea mai interesantă a fost o corabie comercială veneţiană de sec. XVI, care se scufundase încărcată cu geamuri şi baloţi de mătase de Damasc. Mătasea era păstrată excelent, acum e în muzeu. Sticla era împrăştiată pe fundul mării, acoperită de vegetaţie marină şi nisip. Mai erau tunurile afundate în nisip, integrate în peisajul marin”.
Acum trei săptămâni a fost în Malta unde pe lângă antrenamentele pe nava-epavă şi în peşteri străpunse de stalactite şi stalacmite - alte capcane -, a participat la cursul de conservare şi restaurare a artefactelor scoase din mediul marin. “Concluzia a fost că cea mai bună metodă e conservarea “in situ”. Iar sumele de bani acordate cercetării trebuie să prevadă inclusiv fonduri pentru restaurare şi conservare. Nu este suficient să faci exclusiv partea de arheologie”, insistă el, alunecând iar spre lipsa de preocupare de la noi.
Vecinii noştri, Bulgaria şi Ucraina, au deja institute de cercetare submarină, Macedonia - care nu dispune de ieşire la mare - are birou de cercetări subacvatice pe lacuri şi râuri. Noi n-avem. Deşi e un demers european căruia şi România ar trebui să i se alinieze, ca ţară cu ieşire la mare, cu potenţial ridicat arheologic, semnatară a unui acord internaţional pe această temă.
“Vestigii ies în fiecare an din plasele pescarilor, din activităţile Marinei Militare sau pur şi simplu scoase de valuri. În Dobrogea sunt urme de navigaţie costieră ce coboară până-n secolele XIV-XIII a.Chr. Avem la mare cetăţile Callatis şi Tomis - în dreptul Cazinoului se crede că este o parte a falezei antice prăbuşite în mare -, iar sistemul lagunar Razem – Sinoe prezintă mare interes şi ca fost golf, dar şi pentru Argamum şi Histria (cetăţile antice aflate pe malul actualelor lacuri Razem, respectiv Sinoe - n.r.). Acolo este un potenţial imens încă necercetat, din păcate”.
Citește pe Antena3.ro
