"Cine-ţi poate spune dacă ora nu e apropiată?"

În greacă, apocalypsis (fonetic se pronunţă cu umlaut: apocalüpsis) înseamnă dezvăluire, descoperire, revelaţie, explicaţie, scoatere la lumină, derivând de la verbul apocalypto (fonetic, apocalüpto) = a dezvălui.

Apocalipsa lui Ioan a fost scrisă după modelul apocalipselor iudaice ce reluau mesajul profeţilor în noul context istoric al reîntoarcerii din captivitatea babiloniană (după 536 a.H.). S-a accentuat atunci ideea deterministă potrivit căreia Împărăţia lui Dumnezeu va veni o dată cu distrugerea deplină şi definitivă a forţei răului, respectiv a lui Satana (în ebraică, Sathan, în arabă, Şaitan = Potrivnicul, Adversarul, Vrăjmaşul). Era vorba de sfârşitul acelei lumi şi de apariţia unei vieţi noi, când începea o altă lume, în care se vor izbăvi numai cei care sunt scrişi în cartea vieţii. Evoluţia spirituală a iudaismului a luat cursul aşteptării şi al speranţei mesianice.

AŞTEPTAREA. Scriitorii apocaliptici anunţau ca iminent momentul mântuirii (Cartea profetului Zaharia - cap. 9-14, cea a lui Isaia - cap. 24-27, apoi cartea lui Enoh, I şi II, Înălţarea lui Moise - 70 p.H., Apocalipsa lui Ezra - 100 p.H., Apocalipsa lui Baruh - 100 p.H.). În acelaşi spirit, evanghelistul Ioan a redactat, probabil la Efes (după suferinţele surghiunului din Insula Patmos), textul Apocalipsei sale, în care Iisus Hristos este Judecătorul dumnezeiesc şi Cel din urmă al lumii.

El este Mielul Cel înjunghiat şi Cel care va aduce viaţa nouă în noua cetate a lui Dumnezeu. (Se pare că Apocalipsa lui Ioan a circulat în două versiuni, una aproximativ din jurul anului 70 p.H., alta din jurul anului 90 p.H.; textul de care dispunem astăzi a combinat probabil cele două "ediţii", fără ca aceasta să-i afecteze unitatea.)

Principala motivaţie a scrierii Apocalipsei a fost justificarea întârzierii Parusiei (manifestarea vizibilă a divinităţii, prin a doua venire a lui Iisus Hristos). Speranţa adusă de Evanghelie (= Vestea cea bună) era strâns legată de iminenta venire a lui Hristos, care va instaura Împărăţia lui Dumnezeu. În timpurile de început ale bisericii creştine, aşteptarea Parusiei a fost cât se poate de concretă.

Ioan a extins planul eshatologic pentru a explica întârzierea ei. Adevăratul sfârşit urma să fie precedat de un "sfârşit" premergător, având menirea de a determina pocăinţa lumii. Dumnezeu prefera astfel desfăşurarea treptată a planului eshatologic, pentru a nu priva omenirea de prilejul căinţei. Cele trei serii de câte şapte plăgi ajung până la distrugerea centrului de stăpânire a lumii - cetatea desfrânată a Babilonului -, urmând apoi războiul eshatologic, confruntarea la scară cosmică dintre Satana şi Mesia.

Mai departe, după împărăţia de 1.000 de ani a lui Hristos, cu martirii "suferinţei" timpurilor din urmă, va veni Învierea cea de obşte, Judecata de apoi, cea de pe urmă, pogorârea din cer a Noului Ierusalim şi locuirea lui Dumnezeu împreună cu oamenii.

MOMENTE. Apocalipsa este descoperirea acestei taine: anunţarea distrugerii puterii Răului, împreună cu desfrânata Cetate a Babilonului, şi vestirea Cerului Nou şi a Pământului Nou. Valenţa parenetică a Apocalipsei constă tocmai în mângâierea şi sprijinul oferit celor care luptă împotriva fiarei, cei înscrişi în cartea vieţii fiind încurajaţi în lupta lor pentru dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Sentimentul martiric al lui Ioan este dublat de intransigenţa refuzului oricărui compromis cu puterea imperială (fiara). Este vorba de interdicţia categorică a participării creştinilor la ritualurile idolatre. 

Sentimentul general referitor la sfârşitul apropiat al lumii a fost trăit de omenire în mai multe momente, uneori fiind doar vorba de un ciclu secundar sau chiar de un subciclu. Omenirea s-a aflat adesea în situaţia de a percepe semnele Vremurilor. În concepţia timpului ciclic, evenimentele se desfăşoară într-un ritm din ce în ce mai accelerat.

Doctrina tradiţională a ciclurilor se bazează pe principiul qudripartiţiei şi pe cel al sensului descendent, regresiv al evoluţiei istorice, reflectat în durata descrescătoare a celor patru subcicluri, proporţională cu 4, 3, 2, 1 (inversul Tetractys-ului pitagoreic 1, 2, 3, 4). Spre sfârşit, timpul se va desfăşura cu o viteză mereu crescândă. Această accelerare neîncetată va ajunge la limită o contracţie, reducându-se finalmente la un moment unic. Caracterul acesta de instantaneitate marchează dispariţia timpului, prin schimbarea sa în spaţiu. 

Succesiunea se transformă în simultaneitate. Trecerea de la un ciclu la altul, fiind atemporală, este marcată de o discontinuitate. Sfârşitul lumii sau, mai bine-zis, cel al unei lumi înseamnă sfârşitul timpului; este revanşa finală a lui Abel asupra lui Caïn, dacă ar fi să aplicăm simbolismul biblic în planul cosmologic. Uciderea lui Abel de Cain reprezintă alegoric triumful relativ al Timpului asupra Spaţiului, respectiv, al succesivităţii asupra simultaneităţii. Dar tocmai când timpul va termina de devorat spaţiul, succesiunea se va transmuta în simultaneitate.

Timpul va deveni spaţiu. Nu este exclus ca tranziţia dintre două cicluri să se producă printr-un interregn, eventual intemporal.

O MIE. O dată cu a doua venire a lui Iisus Hristos, va avea loc "prima înviere a morţilor": "Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia, moartea cea de-a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani" (Ap. 20/6). Este vorba de "învierea aleşilor" care vor fi "preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos" şi care, prin poziţia lor centrală, vor fi mântuiţi cu prilejul trecerii dintre două cicluri. Astfel, formând germenii omenirii primordiale a ciclului viitor, vor trăi 1.000 de ani, perioadă în care Satana va fi legată (numărul 1.000 - semnificând mileniul - are mai mult un sens simbolic de plenitudine, referindu-se de fapt la perpetuitate).

Iisus Hristos, unind în El tăriile Cerului şi ale Pământului, va manifesta în lume dubla putere sacerdotală şi regală, păstrată de-a lungul timpurilor în integritatea principiului ei unic, de către deţinătorii ascunşi ai Tradiţiei primordiale. Prin intervenţia Sa, se va produce o reîntoarcere "instantanee", marcând momentul final, simbolizat prin pogorârea Ierusalimului ceresc, ce va opera trecerea intemporală spre ciclul următor. Aceasta va reprezenta pentru lumea nouă, echivalentul a ceea ce a fost pentru omenirea noastră, Paradisul pământesc.

Echivalenţă care este de fapt o analogie: deşi se referă la aceeaşi realitate spirituală, simbolismul Paradisului terestru este vegetal, în timp ce al Ierusalimului ceresc este mineral. Vegetaţia reprezintă elaborarea germenilor în sfera asimilărilor vitale, pe când mineralele reprezintă rezultatele definitiv fixate, "cristalizate", la capătul desfăşurării ciclice. Paradisul pământesc era sferic, iar Ierusalimul ceresc va fi cubic. Trecerea de la sferă la cub corespunde cu ceea ce hermetiştii desemnau prin cuadratura cercului.

PROSTIA DIAVOLULUI. Cea de-a doua înviere, cea de obşte sau Judecata de apoi, cea de pe urmă, vor avea loc după intervalul simbolic de 1.000 de ani. Satana va fi din nou dezlegată. Va urma apoi nimicirea sa definitivă într-o ultimă confruntare sau va avea loc reintegrarea sa finală, conform doctrinei apocatastazei a lui Origen, redevenind entitatea angelică purtătoare de lumină. Iar Dumnezeu va conlocui cu oamenii pentru totdeauna.

În mare, acesta este scenariul apocaliptic. Nefiind sigur momentul începutului, nu se poate preciza nici cel al sfârşitului Vremurilor. De altfel, în Evanghelie se spune: (...) "Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici arhanghelii din ceruri, nici chiar Fiul, ci numai Tatăl" (Matei, XXIV-36), iar textul quranic (coranic) spune la fel: (...) "Dumnezeu singur o ştie; şi cine-ţi poate spune dacă ora nu e apropiată?" (Quran-Coran, XXIII-61).

Pornit de la zarva iscată de scandalul noilor paşapoarte europene, acest serial care se încheie aici s-ar fi cuvenit a se termina într-o tonalitate grandilocventă, în consonanţă cu ampla perspectivă eshatologică. Mă rezum însă doar la a preciza că marea isteţime a diavolului constă în abilitatea de a ne face să credem în inexistenţa sa, iar marea lui prostie rezidă în a ignora că acţiunea sa face parte din planul lui Dumnezeu, pe care el, cu nesăbuită trufie, a crezut că poate să-L combată. Marele manipulator nu ştie că, la rându-i, e şi el mânuit...