Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De când cu scandalul stupid iscat în jurul incinerării lui Sergiu Nicolaescu am intrat în relații de comunicare, ba chiar oarecum amicale cu oamenii de la ”Asociația Cremaționistă Amurg”, niște cetățeni ardelenești, care militează pentru prăjirea liberă și fără prejudecăți a morților care și-au dorit asta în timpul vieții. Nu mică mi-a fost mirarea când Marius Rotar, prezidentul incineratorilor, altfel cadru universitar și istoric foarte aplicat pe studiul morții, m-a invitat la Ploiești, să asist la tratativele pentru constituirea ”Asociației Funerare Române”, un ONG- structură federală, care să apere interesele celor care lucrează în industria pompelor funebre.
Ca nou!
Tărășenia asta s-a ținut sâmbătă, la un club de fițe, cu piscină și alte utilități, din Ploiești, pe strada Apelor, lângă un fel de pârâu pe care nu l-am identificat. Într-o bună tradiție românească, am întârziat la întâlnirea cu branșa funebră. Marius Rotar m-a așteptat la intrare și m-a informat scurt: ”No, îs cam 20 de firme de pompe funebre din toată țara, să vedem ce-o ieși!”.
Am fost introdus în onorata adunare tocmai când un domn din Timișoara, Dan Ardelean, dacă am reținut bine, prezenta niște planșe cu cadavre ”before și after” ce au trecut prin mâna lui: ”Uitați, domnul acesta a fost uitat 48 de ore pe targă, după deces. Vedeţi cum arătă, cum erau urechile! În imaginea următoare, este după ce a trecut pe la noi, nu se mai vede nimic rău!”
Aşa am aflat că domnul în cauză este maestru într-un procedeu botezat „tanatopraxie” prin care un cadavru deteriorat este făcut ca nou. În plus, printr-o metodă ingenioasă, pe care nu am înţeles-o prea bine din punct de vedere tehnic, domnul în cauză scoate gazele din cadavru şi bagă în el mai mulţi litri de formol, în aşa fel încât îmbălsămarea poate să ţină până la 4 săptămâni, ba chiar mai mult.
Viitor de aur, cremaţiunea are!
Eu personal sunt un tip mai conservator şi probabil o să prefer, în caz de Doamne fereşte, o înhumare cu popi şi tot tacâmul. Asta nu înseamnă că am ceva cu oamenii care decid ca după deces să se incinereze. Dacă e legal, din punctul meu de vedere se pot şi plastifia sau împăia. Din cauza asta, l-am ascultat cu interes pe Marius Rotar când a făcut un istoric foarte documentat al cremațiunilor din România și amintit că s-au împlinit de curând 90 de ani de când s-a înființat Societatea Cenușa, cea care a construit primul crematoriu din București, pe ai cărei membri fondatori junele istoric îi numește ”niște eroi fanatici”.
Tot el a opinat că ofensiva Bisericii Ortodoxe Române împotriva incinerărilor este de natură pur economică, fiindcă procesul de cremare costă mai ieftin și nu implică vânzarea unui loc de veci într-un cimitir parohial sau comercializarea unor artefacte fabricate de BOR. Marius a încheiat într-o notă optimistă, sperând ca Patriarhia să dea drumul la slujbe religioase la incinerări după ce vor apărea 10-12 crematorii, cu mulți clienți. După el, viitor de aur cremațiunea are, ba chiar de diamant, fiindcă, un alt membru Amurg, Cosmin Bodrean din Hunedoara, poate transforma, printr-o colaborare cu o firmă din Elveția, cenușa umană în diamante, în așa fel încât să circuli cu mortul drag pe ”deștiul” inelar.
Fără să fiu blasfemic, mi-a trecut prin cap că o idee de afacere ar fi apară un cult religios care copiază ritualul ortodox, dar care să ocupe nișa credincioșilor care vor să se ardă. În SUA, cum cultele neoprotestante nu agreează homosexualitatea, a apărut un ceva numit Biserica Metropolitană, care umflă zeciuială de la membrii comunității LGBT care vor să se manifeste religios în mod organizat.
Masa fără dans
În pauză am beneficiat de un bufet suedez bine garnisit. M-am uitat la comesenii mei, vreo 40 de cioclii și cioacle (habar n-am dacă ăsta e femininul). Păreau relaxați, singura treabă oarecum funebră era că șervețelele de pus la gât erau din stambă neagră. Cât timp mi-am îndesat pe esofag friptanele funerarilor am auzit discuții instructive despre sicriele Boston cu diferite ”device”-uri și utilități, prețul giugiurilor în funcție de zona geografică, rentabilitatea unor cimitire pentru animalele de companie. Drept lider informal se distingea un domn Sebastian Cocoș, comerciant cu sicrie și alte accesorii funerare din Ploiești, care și convocase adunarea. Avea un aer prosper, care-l făcea să semene cu cocoșul doamnei Udrea.
Lungul drum spre unitate
Cu stomacurile pline și forțe proaspete, funerarii au trecut la discuțiile despre constituirea Asociației Funerare Române. Nu se deciseseră dacă să fie un simplu ONG, o asociație profesională,sau o organizație patronală. S-au tăiat fire în patru despre burse de studii acordate celor vii, cursuri de perfecționare profesională, legea cimitirelor (există un proiect depus în parlament în 2009) și amendarea ei.
Au ieșit mici fricțiuni între cremaționiști și unii proprietari de afacere funebră care își vedeau biznisul amenințat de costurile reduse ale arderii. Unii propuneau limitarea prin lege a firmelor funerare dintr-un oraș, ca la taxiuri, alții voiau democrație totală. Cel mai tare mi-a plăcut o doamnă care a zis: ”Noi, florile, nu ne simțim reprezentate aici!”. Mi s-a explicat faptul că nu văd o plantă vorbitoare ci o fabricantă de jerbe și coroane.
Deasemenea, am apreciat și sigla viitoarei asociații, un dric clasic, cu cai, suprapus pe harta României, vopsită în tricolor. Se lăsa încet seara și mai aveam de prestat și alte acțiuni în București. M-am retras discret în timp ce un cetățean perora: ”Cum-necum, trebuie să fim uniți și să ne apărăm drepturile!”
