Corbi pe hoitul de cărbune

O mână de oameni din Petrila trăiesc viaţa în gri şi negru. Îşi zic „cărbunari" şi ritmul zilei le e dat de orele la care vagoanele cu cărbune trec de la o mină la alta. În fiecare zi îşi riscă viaţa sărind pe garnitura de tren cu ridicături de tăciune pentru a avea cu ce să-şi încălzească locuinţele sau pentru a vinde cărbune altora neputincioşi.

Baltag, veteranul, şcolit în doi ani de „facultate" poartă fes portocaliu ca să-l vadă jandarmii şi să nu-i mai de amendă, nea Vasile, bărbat cu mustaţa groasă şi cizme de miner, tachinează puştii care se dau bărbaţi, trăgând din ţigară şi bând bere, luată pe datorie; Ianoş cel cu inima cât un purice de fiecare dată când sare pe trenul în mişcare, gândindu-se să nu i se întâmple vreo nenorocire şi să lase fără mâncare cele şase guri de-acasă.

Sunt oamenii care, când garnitura leneşă îşi face apariţia de la mina Lonea, încep să-şi frece mâinile, să-şi trosnească încheieturile, aşa cum fac sportivii pregătiţi de exerciţii. Hopa sus! Se prind cu măiestrie de tren şi se cocoaţă pe vârful grămezii îndoliate. Copiii scot chiote ca în filmele cu indieni şi râd. Ca la concurs, încep să îndese cu mâinile cărbune în saci, repede-repede. Mecanicul de pe garnitură se asigură că s-au urcat toţi, să nu cadă vreunul şi să dea de alte belele, şi accelerează puţin.

Baltag, negru ca din mină, sare primul din vagon, după ce a aruncat jos doi saci, ca nişte păpuşi grele de cârpă. Ceilalţi, după 15 minute, sar la locul obişnuit, în spatele unui supermarket. în urma vagoanelor rămân vreo 25 de mumii între şine - saci burduşiţi cu cărbune. Ianoş şi încă un tânăr îşi iau partea şi o urcă pe două biciclete ponosite, cu roţile strâmbate de greutate. Se îndreaptă spre blocul de la marginea Petrilei, unde vor vinde o parte din pradă.