Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Refuz transportul la spital, îmi asum toate riscurile şi consecinţele, inclusiv decesul”. Observaţia scrisă cu pixul transformă fişa de caz COVID într-un fel de certificat de deces. Pe care pacientul şi-l semnează singur.
Început de pandemie, caz al unei bătrâne de 80 de ani: nu mai poate respira şi are dureri în piept. Vine ambulanța. Tensiunea este atât de mică încât nu se poate măsura, pulsul e slab, saturaţia de oxigen - la limită. EKG-ul arată rău, cazul e critic. Se aplică un prim tratament şi se ia decizia ca bătrâna să fie dusă, urgent, la spital. Femeia e lucidă: „Nu vreau să plec din casă”. Atunci, pentru salvatori, începe alt tip de intervenţie, care „lasă urme pe suflet”. Se numește „trasul de muribund”.
Bătrâna e caz tipic: nu o impresionează explicaţiile salvatorilor. Printre rugăminţi, specialiştii de la Ambulanţă încearcă să o facă să vadă realitatea: o să moară în câteva ore. Trec aproape 15 minute, o veşnicie în sistemul de urgenţă, timp în care femeia refuză ajutorul. Apoi, îşi scrie singură „certificatul de deces” - adică observaţia din fişa de caz. Semnează şi intră pe loc în stop cardiac.
„Am văzut-o cum intră în stop, ne-am aruncat şi i-am făcut resuscitarea. A ieşit din criză într-un minut”, îşi aduce aminte Daniel Mocanu, asistent medical în cadrul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov. „Cred că am adormit un pic”, i-a spus bătrâna, asistentului. „Cred că aţi fost cam moartă un pic”, i-a răspuns asistentul. Şi abia atunci a acceptat să meargă la spital.
Citește pe Antena3.ro
Șase consilieri antirefuz
La SABIF (Ambulanța București-Ilfov), criza coronavirus a scos la suprafaţă noi categorii de oameni. Cei care preferă să-şi riște viaţa sub semnătură proprie îi năucesc pe salvatori. Chiar dacă sunt în stare gravă, refuză să fie duşi la spital şi îşi asumă, în scris, decizia. În cazul unora situaţia e atât de gravă că veteranii crizei COVID de la Ambulanţa Bucureşti pot calcula pe ceas cam cât mai are de trăit pacientul. „Le arătăm analizele, le explicăm că e de rău. Dar refuză să plece din pat”, spun salvatorii de la SABIF. De multe ori, pe lângă medici ori asistenţi, lucrează la convingere şi şoferii şi dispecerii. Ba au fost cazuri în care însăşi şefa SABIF s-a implicat: „Mă sună din teren şi îmi spun că omul moare, dar nu vrea să plece din casă. Atunci îi rog să pună telefonul pe speaker şi vorbesc eu”, povesteşte doctorul Alis Grasu, managerul Serviciului de Ambulanţă. Șefa SABIF are o rată de succes de peste 90 la sută la convins pacienții să renunţe la „asumarea riscurilor”. „Mai sunt şi cazuri grele. Odată, la un pacient au lucrat şase oameni: echipajul de trei persoane, dispecerul, medicul de la dispecerat şi eu. A fost greu de convins”, îşi aminteşte managerul.
Dilema pacientului: ultima împărtășire sau primul ajutor?
Mulţi refuză ajutorul Ambulanţei de frică, au citit pe reţelele de socializare că dacă ajungi la spital nu mai ai şanse să ieşi viu. Alţii sunt resemnaţi. Chiar bunica unui salvator de la Ambulanţă a trecut prin aşa ceva: „Era grav, m-am dus la ea, au venit şi colegii. I-am spus că trebuie să meargă la spital, mi-a răspuns că vrea să moară în patul ei. Era mulţumită că fusese preotul mai devreme să-i dea ultima împărtăşanie”. Apoi, mai sunt „eroii”. Cei care zic că nu au nimic, ca nu pot să pățească ceva. „La ei e cel mai greu. Tineri, fără probleme medicale, puternici. Şi se sting urgent. Scade saturaţia de oxigen văzând cu ochii. Şi intră, aşa, într-un fel de sete de aer. Iar unii mor”, povesteşte Daniel Mocanu. El nu poate să plece de la vreun caz atunci când oamenii „semnează de moarte”: „E drept, în timpul în care insistăm ca acel om să meargă la spital poate că mai există un alt pacient care are nevoie de noi. Dar cum să-l laşi? Când ajungi acasă, după serviciu, te gândeşti: dacă îl puteam salva, dacă avea vreo şansă. De ce nu am insistat?”.
„Şi noi am fost loviţi de COVID – avem peste 140 de angajaţi ce s-au infectat –, dar încercăm să facem faţă tuturor solicitărilor. Inclusiv acestui tip de pacienţi. Dar sunt momente în care ne blochează”, povesteşte Alis Grasu. „Îţi pun în faţă refuzul: dacă eu nu vreau să merg cu voi, de ce insişti? Şi pe urmă ne cheamă din nou. Dar e prea târziu”.
„218, tot Bucureștiul e al tău”
Din categoria celor care vor la spital, pentru cei de la SABIF există un set special de pacienţi scos la suprafaţă de criză. De regulă, sună şi transmit că se simt foarte rău. Ba unii se mai şi vaită, zici că sunt pe muchie. Cei de la Ambulanţă intervin de urgenţă şi îi găsesc cu bagajul făcut, la uşă. „În mentalul colectiv s-a împământenit ideea că dacă ajungi cu Ambulanţa la spital, sari coada”, spune Alis Grasu. Tot în această categorie sunt inconştienţii. Povesteşte un salvator: „Îmi aduc aminte că am fost trimis la un caz de COVID, unul raportat de pacient ca fiind cu semne grave. Am ajuns în timp, am urcat zece etaje pe scări. La uşă, ne-a deschis o doamnă care ne-a rugat să aşteptăm pacientul. Era plecat la piaţă”.
La Dispeceratul SABIF, sintagma „o zi normală” a fost scoasă din uz. În centrul încăperii, printre telefoane, ecrane şi staţii, medicul Cristian Grasu pare că joacă o partidă grea de şah cu cazurile de suspecţi. „Ambulanţa a trecut prin epidemii de gripă, de tifos, de gripă aviară şi porcină. COVID-ul ăsta bate tot”.
„Indicativul 218 bun de muncă, echipat”, cârâie staţia. Pe ecran, în stânga sunt speţele COVID, în dreapta – resursele. Stânga pâlpâie toată, dreapta e pustie. „Oamenii sunt epuizaţi”, spune strategului SABIF. Apoi îi răspunde lui 218: „Preferinţe de direcţie? Tot Bucureştiul e al tău!”
Când coronavirusul bate în roșu
Caz urgenţă COVID, bărbat, 51 de ani. Echipajul ISU ajunge la pacient la timp, îl găseşte cu 60 saturaţie de oxigen. Cum limita minimă este de 90, paramedicii intră în alertă. Pacientul are şi alte afecţiuni, iar salvatorii calculează că omului nu i-a rămas prea mult timp. Vor să-l transporte la spital, dar se izbesc de un refuz categoric. În final, pacientul îşi semnează „certificatul de deces” – declaraţie pe propria răspundere că îşi asumă moartea. Echipajul se retrage. După câteva ore, soţia pacientului suna, din nou, pentru ajutor. Un alt echipaj al ISU revine, pacientul este în stop cardiac. Manevre de resuscitare. Decesul se înregistrează spre dimineaţă.
„Nesincerii”, tipul pacienților-pericol pentru paramedici
Punctul de decontaminare al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti-Ilfov (ISUBIF) este un centru special în lupta contra COVID. Aici, echipajele roşii vin pentru „purificare”. Oamenii sunt decontaminaţi în corturi, maşinile trec prin nebulizare. Cam 80 de echipaje sunt curăţate aici, zilnic, după ce trec prin virus. Cei care vin în baza de la Căţelu au văzut multe de la începutul crizei. Dar zic că sunt militari, s-au obişnuit cu situaţia şi rămân la luptă. E ca la război, printre ei sunt camarazi care au fost infectaţi. Unul a şi murit. „Dar cele mai multe cazuri au existat fiind contacte de acasă, de pe stradă”, spun paramedicii ISU. În pandemie, mai nou, a apărut o nouă specie de pacient, cu risc pentru salvatori. Un echipaj ISU a avut de-a face cu „nesincerii”: „Au fost apelaţi de un caz. Respectivul a răspuns întrebărilor dispecerului şi a declarat că nu este bolnav COVID, nu a călătorit în vreo zonă roşie, nu are cunoştinţe care să aibă virusul. Chemase ajutor pentru o problemă digestivă. Colegii au ajuns acolo cu echipament de protecţie – mască, mănuşi, vizieră. Dar fără completul cu care se deplasează la un caz COVID”. Aşa au picat salvatorii în cursă – omul a fost urcat pe targă, băgat în ambulanţă şi dus la spital. Imediat ce a ajuns în camera de gardă, pacientul a sărit de pe targă şi i-a spus medicului că are coronavirus. Echipajul ISU a trebuit să intre în carantină.
Schimbare în DEX pentru cuvântul frică: Spital
George, Claudiu şi Lucian – paramedici ISU – tocmai au dus patru pacienţi la spital, la „Marius Nasta”. Sunt în „pauză de nebulizare”. Între două fumuri trase cu sete din ţigară, spun că persoanele care refuză ajutorul sau care mint echipajele de urgenţă sunt „categorii de frică”: „Unora le este ruşine de vecini. Alţii nu vor să piardă din salariu. Câţiva cred că or să se plictisească dacă vor sta în izolare. Și toţi devin cazuri grave fiindcă întârzie”.
„Spitalul” este cuvântul care îngrozeşte şi îl împinge pe pacient să-şi asume decesul: „Îl vezi cu saturaţia scăzută. Îl avertizezi, el scrie că refuză şi semnează fişa de caz”. La 112 nu mai sună nici pacienţii cu afecţiuni „normale”. Conform statisticii Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, în acest an, numărul apelurilor din partea pacienţilor cu afecţiuni non-COVID este în picaj. Cei trei salvatori îşi aduc aminte de un caz care nu avea cum să refuze spitalul şi a rămas în mintea tuturor: o femeie cu simptome COVID care a născut prematur. Atunci s-au pus toţi în mişcare, inclusiv speciala de neonatal. Au salvat bebeluşul, iar mama este în afara pericolului.
Simptome „de lucru”: tuse și hemoragii
Punctul de decontaminare este asigurat de cei cu şcoală CBRN. Veterani în „chimic”, „biologic”, „radiologic” şi „nuclear”. Pentru unul dintre ei, Marin, subofiţer de specialitate, criza Covid e ca un fel de moft; prin 2017 a avut caz de suspect Ebola. „Am cam transpirat atunci. Ne ocupam de decontaminare”, îşi aminteşte militarul. Acum, la punctul de decontaminare, află de la operativi poveşti din teren cu oameni care preferă să-şi pună viaţa sub semnătură. Ştie şi de unii care au refuzat, samaritean, spitalul: „Se gândeau să nu ocupe locurile unora care aveau mai multă nevoie”. Militarul vede şi cum fluctuează virusul – dimineaţa, la opt e pe verde, cazurile sunt puţine. După 11, situaţia începe să bată spre roşu. Înspre după amiază, echipajele pompierilor lucrează la foc continuu: „Eşti în prima linie. Lucrezi, pui mâna pe cei cu simptome grave, cu tuse, cu hemoragii. Ştim să ne protejăm. Dar intervine oboseala”.
În tăcerea costumului anti-COVID
Frica te prinde încă de când îţi tragi prima pereche de mănuşi. Plasticul intră greu pe degete, iar poveştile cu virusuri rulează pe „fast play” în minte. Ceilalţi din echipaj sunt mai destinşi când se îngroapă în alb. Albastru-portocaliul uniformei e acoperit repede de completul anti-COVID. Încet, nu mai sunt glume, se face linişte.
Dan şi George sunt printre veteranii COVID de la Ambulanţa Bucureşti. Lucrează de la începutul crizei şi bat pe puţin zece cazuri pe zi. Cu gesturi de robot, se ajută unul pe celălalt legându-şi reciproc şnurul botoşilor de protecţie sau mânecile completului. Se baricadează în interiorul „costumului de astronaut”, acoperind orice crăpătură cu bandă adezivă. Două rânduri de măști, vizetă, glugă. Din om mai rămân doar ochii. Schimbarea la faţă se face în trei minute. La început de criză le lua cinci.
„Apicultorul” – costum cu rânduială
Fiecare obiect de protecţie vine rânduit – mănuşi, botoşi, complet, din nou mănuşi, banda adezivă şi iar mănuşi. Gândul e unul singur: o gaură în plasticul subţire este echivalenta ATI-ului. „Aşa a fost şi pentru noi la început. Pe urmă te obişnuieşti, iar infectarea o vezi ca pe o loterie”, zice Dan.
În timpul crizei, combinezonul a primit şi porecle. În funcţie de cartier, i se spune costum de „cosmonaut” sau de „apicultor”. Dar peste tot transmite senzaţia de teroare. „La început erau două variante: ori fugeau de noi, ori fugeau înspre noi. În partea a doua era mai grav: voiau să ştie la ce pacient venisem şi se lăsa cu scandal”, îşi aduc aminte salvatorii. Pe lângă înjurături, unii s-au ales cu ploaie de pietre sau cu maşina de intervenţie blocată. Acum, lumea s-a mai obişnuit.
Cu cele două măşti de protecţie trase peste faţă nu mai simţi nimic. FPP-ul îţi apasă nasul, „normala” pusă deasupra îţi strânge bărbia. Respiraţia e mai grea, mirosul s-a evaporat, cuvintele devin o bolboroseală. „Ca să ne înţelegem trebuie să ţipăm. Şi dacă mergi la zece cazuri pe zi, răguşeşti. Pe urmă te doare în gât. Şi aşa ajungi să te întrebi dacă ai prins virusul”, râde Daniel.
În plasticul vizierei, când bate lumina direct, vezi în abur. A doua pereche de mănuşi, galben-ţipătoare, e grea şi alunecoasă. Montatul unei branule în braţul pacientului pare o aventură; printre arătător şi degetul mare pixul coboară ca pe pârtie. Doar al treilea set de mănuşi salvează dexteritatea. Cu astea se lucrează direct pe pacient şi se schimbă după fiecare vizită.
Sirenele care te chircesc în scaun
Încărcat cu combinezonul, un novice se mişcă greu. E un mers combinat cu balet, de grijă să nu-şi agaţe costumul. Veteranii parcă aleargă cu rucsacul de resuscitare în spate, ori cu EKG-ul în braţe. Cam zece kile bucata. Afară e frig, în costumul anti-COVID transpiraţia gâdilă faţa. „Vara, am prins şi 50 de grade în costum. Tragi să bagi branula sau dai să resuscitezi şi simţi cum pe şira spinării îţi curge apa ţâşnită din robinet”, povestesc salvatorii.
O misiune începe cu sirena ambulanţei care te chirceşte în scaun. Sunetul dă o senzaţie de rece pe şira spinării, dar mătură maşinile din faţa „specialei”. „S-au mai educat de când cu Colectiv”, crede Robert, celălalt membru al echipei. Mulţi şoferi scanează maşina SABIF, îi văd pe salvatorii îmbrăcaţi în „cosmonauţi” şi reacţionează la fel: feţele se lungesc, ochii se holbează şi apasă acceleraţia mai tare cât să dispară mai repede din raza echipajului. Unul se caţără pe trotuar.
În „Nordului” este pacientul, suspect COVID, ce aşteaptă echipa de salvare. Are semne: tuşeşte, e cu febră. Este şi tahicardic. Zona reacţionează diferit. „Uite Covizii”, rânjesc aiurea nişte muncitori din apropiere. Fără mască trag, cu rândul, dintr-un PET. La „blocul-ţintă” apar feţe pe la geamuri. Mai toţi fac la fel: trântesc geamurile şi trag perdelele. Se baricadează ca şi cum virusul ar fi pe pervaz. Consultaţia şi testarea se încadrează în zece minute. Urmează dezinfectarea şi fuga la alt pacient. Într-o zi se poate „bate” duzina de suspecţi COVID, iar recordul la SABIF a fost de 20 de pacienţi. „Şi de fiecare dată îţi trece virusul pe la ureche”, se aude de sub masca salvatorilor.
De la începutul pandemiei, Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov a intervenit în peste 130.000 de cazuri de suspecţi COVID.
