Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După fuga pe primii 117 kilometri de autostradă ai României contemporane (mi-ar fi plăcut s-o numesc modernă, tehnologizată, ancorată în realitățile urbane ale secolului XXI - n-am acoperire), un scurt viraj la dreapta executat în buricul întortocheat și prăfuit al Piteștiului te scoate pe calea regală a Făgărașului, a munților care de-a lungul mileniilor au adăpostit și au vegheat, fie pe versantele nordice, fie pe cele sudice, firul plăpând al vieții românilor. Încă 37 de kilometri, arați în sus, cu șaizeci la oră, și te-ai prelins prin porțile deschise ale muscelelor argeșene exact la țintă: Curtea de Argeș. Nobila și micuța cetate a principilor am (re)găsit-o luminoasă ca o pară târzie, forfotind provincial, cu distinsele sale embleme înșirate de o parte și de alta a uliței principale. La prima, pe stânga, ne-a făcut semn să oprim însuși Basarab I, cavaler cu o ditamai sabia odihnită pe brațul stâng. Dinspre genunchii lui de piatră, săgeți galbene bilingve (în limbile română și engleză) zburau spre toate orizonturile: Bâlea Lac (84 km), Ruinele Bisericii Sân Nicoară, Muzeul Orășenesc, Casa Norocea…
Șopârle și lăcuste la Curtea Domnească
Noi ne-am proțăpit în fața Bisericii Domnești, numite și astăzi „Sfântul Nicolae”, monument istoric ridicat de Basarab I pe locul unei basilici mai vechi, din secolul al XIII-lea. Moartea primului domnitor din stirpea basarabilor, pe care simpaticul și regretatul boier Neagu Djuvara îi credea descendenți ai cotropitorilor cumani (pe Basarab I și l-a închipuit chiar catolic!, și asta în condițiile în care ctitoriile sale au fost și sunt, toate, ridicate în cel mai pur stil ortodox bizantin), a rămas consemnată în mortarul Bisericii Domnești, printr-o inscripție vizibilă în prezent pe peretele de nord al naosului: 1352. Lăcașul, îngrijit și folosit ulterior de domnitorii Nicolae Alexandru (1352-1364) și Vladislav Vlaicu (1364-1377), atestă continuitatea și întărirea puterii locale. „Poftiți, poftiți, e loc și pentru dumneavoastră!”. Vocea caldă ce ne-a dezmeticit, ironic, din reveriile istorice s-a stins pe sub teii seculari ce țin strânse laolaltă rădăcinile ruinelor fostului palat princiar. Deasupra pietrelor de râu sub care s-au încălzit cândva basarabi, astăzi doar șopârle îndrăznețe de noiembrie mai stăpânesc. Una, două lăcuste anemizate de capriciile meteorologice sar, la mustață de piciorul apăsat al omului, din cărămidă în cărămidă, din veac în veac…
Borduri noi, foarte noi și nou-nouțe
Din fala de altădată a basarabilor s-au păstrat până la noi un pumn de ziduri cât un stat de bărbat, Biserica Domnească - o bijuterie a epocii medievale europene -, turnul porții curții domnești, al bisericii vechi, clopotnița și o casă tradițională durată probabil mai recent. Plus necropolele adăpostite în basilica ce și-a protejat, grație solidității edificiului, picturile și o parte din frescele originale. Ieșind prin porticul clopotniței te pomenești, de apuci calea dreaptă a Argeșului, în mijlocul unui șantier-tărăboi în care celebrul „Dorel” al interminabilei tranziții postcomuniste românești și-a făcut de cap și încă își mai face (mai ales la ora prânzului). „Circulați, circulați!”, te somează lucrătorul harnic nevoie mare cu casca pe sprânceană și borcanul cu zacuscă la subraț. Bară la bară pe strada de căpătâi a orășelului, mașinile fac slalom printre pavele, borduri noi, foarte noi și nou-nouțe, gură-cască în salopete dungate reflectorizant, puști pe biciclete, mame cu cărucioare din care se înalță, când și când, câte o mânuță roz și bucălată… „Doamne, ce infern! De douăzeci de minute ne zbatem să ajungem la mănăstirea lui Manole. Nu mai ajungem”, proclamă, învinsă, o gospodină înțepenită la volanul unei Dacii 1310. Îmi aruncă, prin deschizătura geamului coborât, o privire rugătoare: „Știți cumva, găsim parcare la mănăstire?”
Un malac și doi curcani, unul cu coadă blondă
Toată vara și toamna acestui an, în cetatea foștilor voievozi s-au schimbat și încă se mai schimbă fețele trotuarelor. Pe bani buni, probabil, altfel la ce bun să dureze atât? Tot centrul Curții de Argeș, obrazul boieresc arătat turistului chitit să-și risipească economiile în ocina lui Seneslau, e împroșcat cu nisip, pietriș, mistrii, excavatoare, înjurături printre dinți ori în gura mare și manevre abracadabrante ale mijloacelor de transport. „Știți ce-i bine?”, mă șicanează un malac ce-și aduna umorile dintr-un tabloid soios, tolănit pe scaun, la terasă. „Curcanii ăștia bășinoși - și-mi indică cu nasul lung două uniforme de polițist din care una îmbrăca o sirenă blondă ce mi-a luat graiul pentru un minut întreg - nici pâs nu mai zic. Ciocu’ mic, parchez unde vreau io pă bulevard! Hahahaha!” Hohotul de râs mi-a ținut companie până la Mănăstirea Curtea de Argeș, leagănul legendei dramatice a Anei și a lui Manole, unde, norocos, am achitat 2 lei pentru singurul loc de parcare disponibil în acel moment, după care m-am închinat la locurile de veci ale regilor ce au redat, în timpul domniei lui Carol I, o fărâmă din strălucirea de altădată a Argeșului.
Viața la Curte (domnească)
Popasul la cea mai curtată cârciumă din Curtea de Argeș, localizată în inima orașului, e o binecuvântare. Atât pentru burtă și gâtlej, cât și pentru buzunare. O porție zdravănă de carne la garniță - constând din două bucăți de pulpă ușor afumate și un cârnat (delicios, dar mititel), plus un ou-ochi, o extraordinară salată de murături (am identificat inclusiv piersici în compoziție) și două cerculețe de mămăligă caldă - a costat 39 de lei! Și nici măcar n-am putut da gata aceste bucate dumnezeiești, o fleică luând-o la pachet. Cafeaua de fițe, servită impecabil, costă 6,5 lei, „pizza casei”, 27 de lei (nici pe-asta n-o poate înghiți cu totul un singur om), berea la halbă (bere, nu poșircă), 8 lei. Trai pe vătrai, nenică! Adulmecând aerul tare ce cobora pe nesimțite dinspre Făgăraș, m-am pomenit calculând în gând posibilitatea de a mă strămuta, cu cățel, laptop și purcel, măcar pentru o vară, în fosta casă a lui Neagoe Basarab.
Decapitat sub un păr
Numele inițial al orașului a fost Argeș, actuala denumire fiind menționată prima oară în documente în 1510, în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (domn al Țării Românești între 1510 și 1512) sau Vlăduț. Fiul al lui Vlad Călugărul (domn al Munteniei în 1481 și 1482-1495), frate de tată cu Vlad Țepeș, Vlad cel Tânăr a avut parte de o moarte cumplită, fiind decapitat de turci (alte izvoare istorice menționează că ar fi fost ucis chiar de cel care i-a luat locul pe tron, Neagoe Basarab) în cetatea Bucureștilor, sub un păr.
Prima monetărie a țării
La Curtea de Argeș a fost înființată prima monetărie a Țării Românești, de către Vladislav I (Vlaicu) (1364 - 1377), domnitor care a sprijinit (și) intensificarea legăturilor comerciale dintre Muntenia și orașele-state din Transilvania. Tot el a înființat aici prima școală (domnească, evident).
Necropolă regală
Curtea de Argeș și-a recăpătat statutul de „oraș princiar” în 1886, atunci când Carol I a învestit Catedrala Mănăstirii Curtea de Argeș cu funcția de necropolă regală. Primul rege al României a dispus de asemenea construirea căii ferate ce leagă Curtea de Argeș de Pitești si București. De completat că gara orășelului este un monument arhitectural de mare valoare, ridicat după planurile renumitului inginer constructor român Elie Radu.
16 bijuterii românești
În Curtea de Argeș se află șaisprezece monumente istorice de interes național, din care nu mai puțin de douăsprezece sunt monumentele istorice de arhitectură. Dintre acestea, amintim: Curtea Domnească, situl urban „Curtea de Argeș” (secolele XIII-XX), ansamblul bisericii „Sân Nicoară”, „Mănăstirea Argeșului”, „Casa Goangă”, „Casa Cioculeștilor”, ansamblul bisericesc „Olari” (secolul XVII), „Vila Rozelor”, „Casa Chiriță” etc.
154 km despart Bucureștiul (actuala capitală a României) de Curtea de Argeș (prima reședință a Țării Românești).
1290 ar fi anul întemeierii curții domnești de la Argeș, potrivit legendei care-l creditează pe Negru Vodă ca prim-descălecător (dinspre Făgăraș) în urbea colinară.
1330 ar fi anul în care Curtea de Argeș, capitala lui Basarab I la acea vreme, ar fi fost arsă de unguri, provocând mutarea reședinței muntene la Câmpulung.
La Curtea de Argeș s-au născut trei dintre cei mai marcanți domnitori ai românilor: Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab și Vlaicu Vodă.
Ruinele „Sân Nicoară” și Curtea de Argeș la mijlocul secolului XIX, litografie de pe o pictură de Michel Bouquet. Sân Nicoară a fost sediul episcopatului catolic din Țara Românească de-a lungul secolului XV, până la desființarea sa, în 1519.
