De ce a murit Zânica?

Ne-am adunat cu toţii joi, pe o stradă fără asfalt din Vâlcelele, cameramani, reporteri, fotoreporteri, transmisionişti în direct, pentru a informa ţara, ce stătea cu sufletul la gură, despre operaţiunea de salvare a fetiţei căzută-n puţ.

A naibii meserie, să stai la câţiva metri de salvatori, descriind nenorocirea unui copil, fără să poţi face nimic pentru a-l ajuta. Joi am  revăzut fuga în salturi de hienă a cameramanilor care alergau să prindă imagini cu un sac de nailon negru în care era dus, spre maşina de la morga, trupul fetiţei. Joi am văzut lacrimi în ochii unui fotoreporter.

Joi am uitat şi de criză, şi de Monica Iacob Ridzi. Subiectul zilei a fost Zânica. Aşa îi spunea fratele ei mai mare, un băieţel ştirb de 6 ani, care stătea pe prispa casei, aşteptând ca pompierii să-i scoată surioara din puţ. Vie. Zânica n-o să mai intre niciodată pe uşa casei, cea ştirbă de geamuri, cu cârpe în loc de perdele, n-o să mai îmbrace niciodată maieurile care se zvântau în soare, albe, la câţiva paşi de groapa căscată în curte, ca o rană. Pe 6 noiembrie ar fi împlinit 3 ani. Cine e vinovat de moartea ei?

Zânica a venit pe lume într-o familie săracă, a doua născută. Avea o soră mai mică, de-un an şi jumătate, şi trei prenume: Georgiana, Adriana şi Ionela. De parcă părinţii, la botezul ei, şi-ar fi zis „măcar atâta să aibă şi ea pe lumea asta”. Fratele mai mare, care are şi el un pomelnic de nume – „dar copiii mă strigă Liviu. Sau Mutu”, spune el necăjit, căci nici măcar nu-l cheamă Liviu -, îi spunea „Zânica. Că era frumoasă. Blondă”.

Părinţii Zânicii sunt tineri şi paradiţi de viaţa pe care o duc. Muncesc cu ziua prin sat, pe pământul alora. În curtea lor nu-i nici măcar un rând de ceapă. Iar singurul animal pe care-l cresc e câinele legat cu lanţul, lângă casa cocoşată de sărăcie şi de mizerie. Aşa a trăit Zânica 2 ani şi 8 luni, până joi, când a plecat de-acasă la Dumnezeu.

Dimineaţa, mama s-a dus la muncă, să rupă „spicul mamă” şi „spicul tată” de la porumb. „Fusese soţul toată luna trecută pe câmp, şi-am zis azi să mă duc eu”, plânge ea. Nu vrea să-l învinuiască. Nu se învinuieşte. Asta e soarta lor. Băieţelul cel mare era la mama ei, iar fetiţa cea mică „la cuscra”. Zânica a rămas acasă cu tatăl, în casa care nu are nici măcar curent electric. Dar bărbatul are mobil, aşa că s-a dus în vecini, să-l încarce. Era 8:30. Rămasă singură, Zânica a ieşi din casă şi a mers la fântână. „Era acoperită cu o tablă care avea deasupra o piatră”, susţine mama. Probabil că joi dimineaţă tabla nu mai era. Puţul era înalt de juma de metru, iar fetiţa a căzut înăuntru. Într-un coşciug adânc de 10 metri...

Descrierea tragediei e simplă. Soarta e mai complicată. Pe vreme de criză însă, când înşişi mogulii suspină când îşi numără banii, pe cine mai impresionează condiţiile primitive în care încă se trăieşte la ţară? În multe dintre satele româneşti, cei 20 de ani care au trecut de la Revoluţie n-au adus decât telefonia mobilă. Şi televiziunea prin cablu, în casele unde există curent electric. Canalizarea, asfaltul şi apa de la robinet nu-s decât promisiuni electorale bălmăjite de nesimţiţii care candidează pentru funcţii, o dată la patru ani. În satele din Bărăgan, încă se mai scoate apa din pământ, cu ciutura şi cu lanţul. Când nu dă Dumnezeu ploaie şi pânza freatică scade, şi omul, şi vita, şi porumbul de pe câmp se usucă de sete... Trăim ca-n Africa, deşi cică locuim într-o ţară a Uniunii Europene!

E simplu să le reproşezi părinţilor fetiţei că nu au supravegheat-o. Şi să-i scoţi ochii inconştientului de părinte care a pus, mai presus de siguranţa copilului lui, un telefon mobil. Dar credeţi că el ştie, măcar în teorie, ce înseamnă „siguranţa copilului” lui? Abrutizat de muncă, fără a avea acces la informaţii, fără să citească vreun ziar sau să privească ştirile la tv, fără să fii mers la şcoală, trăind într-un sat în care asistenta socială - dacă există! – nu i-a intrat în curte nici măcar joi, cu ocazia tragediei, numai Duhul Sfânt putea să-l înveţe toate secretele meseriei de părinte!
Ce înseamnă siguranţă şi responsabilitate... Şi el, la rându-i, mai mult ca sigur, a avut în copilărie mai multe „cumpene” şi a ajuns adult, nu protejat de grija şi de responsabilitatea părinţilor săi, ci doar cu şansă... Fetiţa lui n-a mai avut-o. Ş-atunci? Cine e vinovat de moartea Zânicii? Simplu: soarta. Soarta noastră, a unei Românii în care moartea absurdă a unui copil e o repetabilă tragedie, din care nu vom fi în stare să tragem niciodată învăţăminte. Trecem peste condiţiile mizere în care se sting copiii, punem punct şi ne apucăm de un alt subiect, mult mai facil şi mai vandabil, ne interesează efectele, nu ne batem capul cu cauzele. Pâna la următoarea tragedie, care va reuni în jurul unei fântâni dintr-o curte săracă, întreg soborul de jurnalişti şi de transmisionişti în direct....