De ce nu mai zboară „covorul fermecat“ de Cisnădie

de Simona Lazar | 25 Apr 2013 • 17:09

Povestea covorului fermecat de la Cisnădie a fost ţesută prima dată de saşii de-aici. Tot într-un moment de criză… cel al pieţei pentru seceri. Cu sute de ani în urmă, saşii din Cisnădie au dobândit monopol imperial pentru secerile făcute şi vândute în Transilvania. O dată cu mecanizarea agriculturii, nu a mai fost nevoie de meşteşugul lor. Şi s-au făcut… ţesători, fiindcă erau pline câmpiile din jur de oi cu lână moale. Mai târziu, saşii din Cisnădie au plecat – pe un covor fermecat? – spre alte zări; de unde se mai întorc, pe firul amintirilor şi-al unui ultim covor, ce încă nu s-a terminat de ţesut. Pe 25 mai, aproape 500 de saşi vor reveni în Cisnădie şi Cisnădioara, la adunarea lor de fiecare an; şi-n acea zi... un ochi le va râde şi altul le va plânge – aşa cum i s-a întâmplat, mai an, lui Willy Shuller din Ulm, când a intrat în hala cea mare a vechii fabrici şi n-a mai găsit războiul de ţesut la care lucrase o viaţă...

Criza, bat-o vina!
Am ajuns şi noi în „oraşul covoarelor” şi, împreună cu unul dintre cei mai vechi maiştri din fabrică (acum consilier local), am încercat să aflăm ce anume a distrus o industrie veche de un secol şi jumătate. „Criza din America, ea a închis porţile fabricii!“, ne-a spus Ionel Curea. Dar câţi nu dau vina pe criză? Pe „criza americană“ de la care a început marea criză mondială... În ce priveşte covoarele de Cisnădie, nu e vorba însă de o situaţie generică, ci de una foarte precisă. Ultimul dintre proprietarii Covtex Cisnădie este un american de origine iraniană, iar cea mai mare piaţă de desfacere el a reuşit să o dezvolte în Statele Unite. Crahul economic de peste Ocean s-a simţit foarte repede în mijlocul Transilvaniei...
Cu ce se deosebesc covoarele de Cisnădie de cele lucrate în alte colţuri de lume? „Datorită faptului că erau utilaje foarte vechi, de 100 de ani, aveam o foarte mare gamă de culori. Se putea lucra cu până la 50 de culori. Acestea noi sunt covoare care se lucrează în 8 culori. Sunt tot mecanice, făcute însă pe maşini moderne, cumpărate de John Feizy, patronul american, care mai deţine o fabrică în Belgia. Eu am prins perioada de trecere de la maşina de ţesut veche de 100 de ani la maşinile de ţesut moderne. Pe lângă numărul de culori, o altă diferenţă între maşinile vechi şi cele noi este productivitatea. Pe un singur război modern se pot ţese 300 mp în 8 ore, pe când la cele mecanice, de 100 de ani, se ţeseau 8 mp în 8 ore. Calitatea nu diferă mult, dar e vorba de numărul de culori şi de productivitate. Să vă arăt: acesta este covorul cel mai superior, ca fineţe. Are 360 de mii de noduri pe mp. Este cel mai fin covor mecanic făcut în România, după covoarele manuale...“
Covoarele de la Casa Poporului au fost create şi lucrate tot la Cisnădie. Erau făcute împreună cu arhitectul de la Casa Poporului. Ceea ce nu ştie multă lume: „Covoarele de acolo au o lăţime şi de 40 m, însă noi le ţeseam pe fâşii, pentru că, atunci, nu aveam maşini aşa de late, ci numai de 3 m; după aceea, fâşiile veneau cusute manual, una lângă alta, până deveneau covoare imense; cusăturile nu se văd, pentru că aveau o desime foarte mare“.

„Muzeul“ covoarelor
În hala imensă, care cândva adăpostea ţesătoria, ai impresia că te afli într-un uriaş muzeu al covoarelor. Sunt sute de modele diferite, din care poţi să alegi „covorul fermecat“, de o calitate excepţională, despre care se spune că rezistă „şi-o viaţă“. La covoarele mecanice - ţesute însă din fir de lână - preţurile sunt cu mult sub cele din piaţă, şi de trei patru ori mai mici. Există încă vreo câteva exemplare dintr-un covor ţesut manual, de o dimensiune demnă de sufrageria unui palat. Pe-acelea le recunoşti uşor şi datorită complexităţii modelului, au trandafirii covoarelor tradiţionale... N-ai să vezi nicăieri „răpiri din serai“, în schimb vei întâlni modele superbe, de la cele de inspiraţie persană până la cele care imită cergile româneşti şi de la câmpurile cu maci până la modelele abstracte cerute de cumpărătorii americani...
„Nu aveam noi o productivitate prea înaltă, dar calitatea era foarte bună şi produsele noastre mergeau aproape toate la export“, ne spune fostul maistru Curea, care ne creionează rapid tabloul unei epoci prospere. „Nici nu vă închipuiţi ce bine era pus la punct tot sistemul. Aveam şcoală profesională, liceu textil, de unde plecau la Facultatea de Textile de la Iaşi şi intra şi câte o clasă întreagă, aşa de bine erau pregătiţi elevii. Acolo, am absolvit şi eu şcoala tehnică de maiştri. Mi-a plăcut meseria. Era şi bănoasă. În atelierul meu, unde am lucrat până în ’90, era un produs care se făcea semi-manual. Lucram şi cu 50 de culori. Pentru Japonia, lucram cu 30 de culori. Era un desen foarte frumos, mi-l aduc aminte, 530 - ca număr de desen -, în care era un medalion cu trandafiri... Era o meserie în general de femei, dar aveam şi bărbaţi. 70% erau femei. În atelierul meu erau 560 de muncitori. Era un timp grozav. Oraşul era înfloritor.“ Iar când spune asta nu se referă doar la perioada dinainte de Revoluţie, când 5.800 de muncitori confecţionau 40.000 mp de covoare în fiecare lună (din care vreo 10.000 mp mergeau pe piaţa din URSS), ci şi la anii de glorie de după 1998, până la criza economică de-acum. „În atelierul meu, pentru că se muncea şi manual, tariful era şi un pic mai mare. Oamenii erau foarte îndemânatici şi ajungeau să câştige, în perioada respectivă, nu vă vine să credeţi, şi 5000 de lei.“
Întinsă odinioară pe 100 de hectare, fabrica de covoare de la Cisnădie a rămas un simplu depozit pentru producţia nevândută (încă). Se estimează că anul acesta se va termina totul de vândut. Maşinile de ţesut au fost comercializate demult... ultimul război dintre cele vechi (care dădeau, cum spuneam, garanţia unei calităţi superioare) a ajuns... în Iran, în vechea Persie. Oraşul, din fericire, nu s-a umplut de şomeri, pentru că, uşor-uşor, au ajuns aici alţi investitori, majoritatea tot din domeniul textil, care au absorbit o forţă de muncă bine pregătită.

Povestea merge mai departe
Cât despre covorul de Cisnădie... ei bine, se pare că nu va dispărea cu totul. Pe strada Ţesătorilor, într-o hală micuţă, acolo unde, cu un secol şi jumătate în urmă, începea povestea „covorului zburător“, s-au instalat de puţină vreme alte războaie de ţesut şi... povestea o ia de la capăt. Florin Ghiţulete, fostul director economic al fabricii vechi, rămas cu pasiunea... covoarelor, a pus pe picioare o afacere care se bazează pe aceeaşi experienţă seculară a cisnădienilor. „La început a fost un hobby, în Răşinari ¬ în Mărginimea Sibului, pe războaie de lemn, am făcut probe, un an, doi, după care am găsit un prim partener în Germania. Covoarele mele sunt manuale. Apreciate înalt de piaţa occidentală, mai ales că folosim numai materii prime naturale şi totul la standardele pieţii occidentale. Facem covoare deosebite, care înglobează multă manoperă şi materii prime de foarte bună calitate, dar şi covoare obişnuite, chiar şi tradiţionalele preşuri ţărăneşti; dar ceea ce ne defineşte este covorul buclat pe care îl producem de 16 ani“...
La Cisnădie, o poveste se încheie, alta abia începe... Amândouă au însă ca „background“ tradiţia saşilor ţesători.