De-o vârstă cu România Mare

Cei 92 de ani împliniţi chiar ieri se citesc în creţurile mâinilor ca nişte incunabule rătăcite prin vreun anticariat, în lentoarea mişcărilor şi în auzul slăbit. Vorbeşte greu şi reuşeşte cu di­ficultate să-şi ducă până la capăt toate ideile. Marin Dragomirescu s-a născut chiar la 1 de­cembrie 1918. Nu s-a simţit cu nimic special că s-a născut în această zi. Destinul i-a jucat alte feste şi l-a trecut toate examenele din viaţă. Războiul a însemnat pentru el lagăr, Crimeea. A plecat la război în noiembrie 1941, şi tot calva­rul s-a terminat când a fost lăsat la vatră în noiembrie 1947. S-a născut la Bărăştii de Vede din judeţul Olt.

A ajuns în Bucureşti unde lucra tatăl său, ciung de o mână, la o fabrică de ulei. "Nu e posibil să povestesc în cuvinte ce a însemnat lagărul pentru mine. Ne era frică să nu vină nemţii să ne ducă în Siberia. Am stat un an de zile cu această frică. Eram 500 de români în acest lagăr, care fusese o fermă, iar grajdurile au fost transformate în dormitoare, câte trei paturi suprapuse. N-am văzut foc un an de zile. N-am văzut carne. Numai supă. Dacă munceam, aveam  jumătate de pâine. Dacă nu munceam, doar un sfert", povesteşte cu greu Marin Dragomirescu, care a rămas în picioare toată perioada petrecută în lagăr, pentru că "era lege: cădeai, te lua de jos şi te împuşca".

Marin Dragomirescu spune că numai o mi­nune Dumnezeiască l-a adus în ţară viu şi sănătos, minune la care au contribuit un alt subofiţer Martinescu şi un doctor român şi el prizonier. A ajuns în ţară direct la Galaţi. Atunci i s-a propus pentru prima oară să plece în străinătate, în America. A refuzat categoric. "Aveam tată, mamă, doi fraţi aici. N-am vrut. Nu-mi pare rău că n-am plecat pentru că cine ştie ce s-ar fi întâmplat. Uite aşa am ajuns la 92 de ani." A fost subofiţer la transmisiuni până la finalul războiului. Apoi, liceul de comerţ l-a ajutat să se facă inspector financiar, meserie pe care a avut-o toată viaţa. "Pe vreme Regelui a fost bine pentru că se purta frumos cu toată lumea şi se trăia bine, nu era aşa control. Apoi a venit sărăcia. Ceea ce a însemnat comunismul nu se poate descrie. Nu am fost niciodată comunist, nu am vrut să mă înscriu pentru că nu am vrut niciodată să fac politică."

Se bucură că a existat un decembrie 1989, "pentru că am avut de câştigat. S-a schimbat totul în bine. Mai rău e acum că e sărăcie, mi­zerie". Deşi a avut de înfruntat multe greutăţi în viaţă, Marin Dragomirescu are puterea să spună că este un om fericit, pentru că are copii, nepoţi şi strănepoţi.

Articol realizat cu sprijinul Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date