Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fără să exagerez, comuna Budila de lângă Braşov putea să se transforme, după 1990, într-o Vale a Loarei în miniatură. Aici sunt nu mai puţin de patru palate ale nobililor maghiari şi o biserică ortodoxă din secolul al XVIII-lea. După informaţiile mele, este singura localitate rurală din România care cuprinde atâtea reşedinţe nobiliare, monument istoric. Din păcate, de o parte dintre construcţii riscă să se aleagă pulberea.
Mugetul istoriei
Am ajuns la Budila întâmplător, de fapt aveam intenţia să găsesc un alt sat, unde aveam un subiect despre comunism. Ploua mărunt şi am văzut pe geamul maşinii o ruină mare. Am oprit, am coborât şi m-am îndreptat spre ea. Era un palat destul de impunător şi am intrat întrat pe o uşă sculptată, care arăta ca vai de mama ei. Aveam senzaţia că am nimerit într-un thriller, cu conace bântuite de fantome. Mă simţeam supravegheat, şi chiar eram. În timp ce studiam o cameră imensă, care părea o fostă sală de bal, dintr-un colţ întunecat am zărit lucid nişte ochi. Am zbierat: "E careva aici?!". Mi s-a răspuns: "Muuuu!". Privirea nu era nici măcar curioasă, ci blândă şi aparţinea unei doamne vaci. Ţinând cont de locul unde se afla, am întrebat dacă e de rasă nobilă şi a dat din cap, că da. Cooperantă, a stat să o pozez, fără să se sperie de blitzul aparatului.
Am ajuns apoi în altă cameră, de unde se auzea un fornăit. Am dat peste un grof-cal, vizibil deranjat că i-am întrerupt masa, avea în faţă mult fân. Şi el era civilizat, mânca fără să clefăie. În timp ce prezentam omagiile mele calului, au apărut mulţi puradei. Unul, mai dezgheţat, mi-a spus că pe cal îl cheamă Bodor şi e al familiei lui, care stă într-o dependinţă a castelului. Cum aveam la mine un pachet de gumă de mestecat, am început să le împart copiilor. Când am ajuns la o feţită, puştiul isteţ mi-a zis încet: "Domnu, ei nu-i da, că-i unguroaică, dă mie mai mult, că-s român!". Discuţia pe teme etnice a fost întreruptă de o hărmălaie cauzată de faptul că un alt copil, Imi, de vreo 3 ani, căzuse în genunchi şi se julise. A apărut alarmat şi un moş, care mi-a dat explicaţii: "No, aici unde suntem îi palatu la grofii Nemes, alălalt îi de la Mikes, al treilea o fost la familia Beldy Pal. Mai multe nu ştiu, că nu îs născut aici".
Aşa am aflat că lângă palatul în care mă aflam mai erau încă două, toate într-o stare de dărăpănare groaznică. Castelul Mikes mai păstrează încă decoraţiuni lucrate în piatră sau în lemn, în interior, un fronton din lemn traforat şi o pardoseală din piatră colorată pe terasă.
S-a putut parţial
Am plecat să cer ceva relaţii la primărie. Şi clădirea acesteia este tot un palat, construit în secolul al XVIII-lea, care a aparţinut grofului Beldy Ladislau. Acesta este bine restaurat, s-au păstrat până şi sobele originale, inclusiv un şemineu superb. Fiind clădire administrativă, pentru ea s-au găsit fonduri. Pentru bisericuţa ortodoxă de lângă, nu prea. Şi ea e făcută tot în secolul al XVIII-lea (în 1734), dar este părăginită şi picturile murale exterioare sunt gata să dispară cu totul. Cimitirul parohial, foarte vechi, este în paragină.
La primărie, am fost primiţi de o doamnă secretară, care ne-a spus, amabilă, că pe domeniul unde fusesem mai înainte situaţia e complexă. Castelul Mikes (a aparţinut familiei lui Mikes Kelemen, un clasic al literaturii maghiare), construit în secolul al XIX-lea e revendicat, cel al familiei Nemes (făcut în secolul al XVII-lea) nu, dar nu prea există fonduri pentru renovarea sa. Ne-a recomandat să-l sunăm pentru mai multe amănunte pe viceprimarul Godry Josef, care a fost de asemenea un drăgălaş şi jumătate, în sensul că ne-a spus ba că are treabă, ba că e la pădure sau nu ne-a răspuns de nici o culoare la telefon.
Am plecat la cârciuma din sat, să aflăm cum au ajuns clădirile istorice în halul ăla. Mai mulţi oameni bătrâni ne-au povestit că, pe vremea comuniştilor, în ele a fost mai întâi o şcoală de corecţie pentru fete, după, un liceu industrial agricol şi în cele din urmă intraseră în patrimoniul ONT. În această perioadă, tocmai cei care ar fi trebuit să trăiască din promovarea valorilor turistice româneşti s-au apucat să crească în interiorul lor porci şi vaci pentru alimentaţia turiştilor de la hotelurile din Braşov. Nea Pişta, un om de vreo 70 de ani, şi-a amintit că în 1990, în toate cele trei castele mai existau piese vechi de mobilier, ba chiar, în palatul Nemes, o pianină austriacă foarte frumoasă. Toate astea au dispărut fără urmă în primii ani de după căderea lui Nicolae Ceauşescu.
Am plecat cu un gust amar despre cum pot să-şi bată unii joc şi de istorie şi de o potenţială sursă de profit, fără să păţească nimic.
