Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cred că mama a avut multe de dezbătut cu unchiul şi cu socrul meu cu privire la nunta noastră: diferite orânduiri, contracte, planuri, etc... cu a căror grijă nimeni nu mă copleşi. De fapt, eram într-o încântătoare neştiinţă a oricărei greutăţi sau probleme; eram mult prea tânără, o copilă ce nu împlinise nici şaptesprezece ani, nebănuitoare, încrezătoare, gata să ia fiecare om drept ceea ce părea şi care-şi închipuie că orice poveste se poate preface în adevăr. România era o ţară de legendă, ţara făgăduinţei, o ţară cu munţi înalţi, văi adânci şi câmpii întinse ca oceanul; o ţară plină de cântece şi de poezie, de ţărani cu ochii negri, în port măiestrit, o ţară depărtată, aproape de soare-răsare.
Iar Nando şi cu mine eram doi tovarăşi iubitori, păşind spre o fericire fără seamăn, spre împlinire şi desăvârşire, sub zâmbetele blânde şi binevoitoare ale acelor care aveau să ne netezească drumul şi să facă din viaţa noastră o neîncetată bucurie. Ne aşezam mână în mână, în orice colţ unde puteam fi singuri, şi dragostea pe care o citeam în ochii lui Nando nu însemna pentru mine nimic alta decât făgăduiala unei fericiri desăvârşite; nu mă atingea nici o îngrijorare şi mintea mea, încă necoaptă, nici măcar nu mă însemna să cercetez mai aproape adevăratul înţeles al căsătoriei.
Şi, pe când trăiam astfel, cu totul într-o lume a închipuirii celei mari, în jurul nostru dezlegau probleme încâlcite şi ne pregăteau viitorul cu chibzuirea celor ce nu mai au ochii acoperiţi de vălul visurilor...
Chestiunea religioasă era foarte grea deoarece Sf. Scaun nu te învoia, dacă vom fi binecuvântaţi să avem copii, ca aceştia să fie botezaţi în credinţa ortodoxă. Căsătoria lui Nando cu o protestantă înăsprea relaţiunile dintre Nando şi Roma, astfel încât era nevoie de multă dibăcie, şi singur Dumnezeu ştie câţi soli au fost trimişi ca să îmbuneze pe pontiful pontifilor.
Lucrurile sa încurcau şi mai rău pentru că bunica-regină dorea să fiu cununată la biserica Sf. George, din Windsor, după datină: acolo fuseseră cununaţi toţi nepoţii ei englezi dar, deoarece avea să se celebreze o căsătorie protestantă şi una catolică, nici una din biserici nu se învoia ca slujba ei să fie celebrată în rândul al doilea. Ar trebui, aşadar, spre marea mea dezamăgire, să nu ne mai gândim la o cununie la Windsor.
Prinţesă engleză prin naştere, mi-ar fi plăcut să mă cunun în ţara unde mă născusem, sub aripa dragei bătrâne, regina Victoria; aş fi pornit şi mai fericită spre viaţa nouă. Pe lângă toate aceste greutăţi mai era una: starea de imoralitate a Curţii bătrânului duce Ernest făcea cu neputinţă celebrarea cununiei la Coburg, astfel încât, la urma urmei, după dezbateri care ţinură mai multe luni, se hotărî să celebreze cununia la Sigmaringen- hotărâre care nu prea îmi plăcea.
Deoarece aveam numai şasesprezece ani la logodna mea, s-a găsit o cale să fie prelungită până voi împlini şaptesprezece, ceea ce avea să se întâmple în octombrie, aşadar, se alesese pentru căsătorie ziua de 10 ianuarie, ca să aibă fiecare destulă vreme de a face pregătirile pentru marea întâmplare. Această hotărâre mă mulţumea pe deplin căci nu eram nerăbdătoare să mă arunc orbeşte în necunoscut.
În timpul şederii noastre la Sigmaringen, se puse la cale o întâlnire cu împăratul Wilhelm, în cetatea Hohenzollern, castelul de baştină al celor două ramuri ale familiei. Kaizerul dorea să-şi arate bunăvoinţa faţă de ramura care, cu toate că nu mai domnea, era veche; afară de aceasta, întâlnirea cu regele Carol se făcea astfel în chip plăcut şi nu prea oficial.
Cetatea Hohenzollern e aşezată într-o măreaţă singurătate, pe un deal ce se ridică năpraznic, în mijlocul netedei câmplii, Schwabe.
Citește pe Antena3.ro
