Fiul munţilor din Poiana Teiului

Fotograful caprelor negre. A imortalizat Ceahlăul şi apoi a înconjurat Europa de la înălţimea megabiţilor aparatului său. A parcurs 8000 de kilometri pentru a face 8000 de fotografii în aventura sa europeană.

Ioan Panaite (24 de ani) vede muntele în fiecare zi, pentru că locuieşte la poale, în umbra acestuia, în localitatea Petru Vodă, comuna Poiana Teiului (Neamţ). Cărat în spate, dar şi pe jos, a ajuns pe vârfuri încă de la vârsta de un an. A colindat munţii şi a vizitat frumuseţile patriei şi în timpul facultăţii de geografie pe care a absolvit-o la Bucureşti. Tatăl său a fost pasionat de fotografie şi Ioan, la rândul său, a încercat să înţeleagă mecanismul aparatelor foto la un aparat Zenit, prin anii 80. În perioada liceului a văzut intrând pe piaţă camerele digitale, acestea l-au fascinat. „Îmi doream şi eu să surprind în imagini muntele Ceahlău în mod special, căci acolo am avut parte de peisaje spectaculoase”. Aşa a ajuns să facă fotografii. A trecut apoi la un aparat compact ceva mai bun din dorinţa de a face ”poze cu zoom” la capre negre şi alte privelişti îndepărtate de pe munte. În toamna lui 2010 după ce a mai evoluat tehnologia şi preţurile au devenit cât de cât accesibile, a decis să treacă la aparatura foto profesională. Acum face fotografii deosebit de frumoase, pe care le transformă în tablouri. În martie 2012 Bogdan Pirlea, un prieten foarte ambiţios şi iubitor de munte l-a invitat în Alpi. Au urcat împreună în Alpii Retici pe Diavolo di Tenda, un vârf foarte abrupt în formă de piramidă. Au fost împreună şi anul trecut, în iulie 2013 în Parcul Naţional Gran Paradiso, pe Valea Aosta, la graniţa cu Franţa. „Acolo am simţit din nou aerul de munte şi consecinţele directe. Ne-am cocoţat la peste 4000 m printre gheţarii alpini şi a fost o aventură de neuitat. Să urci Alpii e frumos... Am norocul de a fi înconjurat de oameni dragi şi înţelegători”, povesteşte el. Trei imagini surprinse de Ioan sunt considerate de el ca fiind cele mai bune, dar şi apropiate sufletului său. Prima este o imagine unică a Masivului Bucegi văzut din Ceahlău, fotografie care i-a folosit şi la lucrarea de licenţă de la Facultatea de Geografie. Al doilea instantaneu este unul cu capre negre în fugă prin zăpadă, iar cel de-al treilea o fotografie aeriană a Vârfului Toaca din masivul Ceahlău cu platoul înconjurat de nori. Dar mai bine să-l lăsam pe el să ne povestească (aşa cum a făcut-o în exclusivitate reporterului Jurnalului Naţional) cum s-a înfiripat dragostea pentru munţi şi fotografie şi povestea aventurilor sale în lumea naturii şi a kilobiţilor. „Sunt Ioan Panaite, un tânăr simplu pasionat de munte şi fotografie. La vârsta de un an şi patru luni tatăl meu m-a luat pe munte, în Masivul Ceahlău, acolo unde lucrează el. Colegii lui l-au luat la întrebări însă se pare că mie îmi plăcea şi tata ştia ce face. M-a cărat şi în spate, am mers şi pe jos. Uneori şi cu mama. De mic copil am fost fascinat de acest munte pe care îl văd în fiecare zi când sunt acasă...M-am înscris la Geografie, la Bucureşti. Acum, după ce am finalizat facultatea, am fost plăcut impresionat de aplicaîiile practice. Ne-au arătat principalele obiective turistice din ţară, am vizitat locuri superbe, de la oraşe medievale, până la Carpaţii noştri şi am reuşit să îi înţeleg din punct de vedere geografic”.

Aventuri în Europa

„Am fost nevoit să car pe munte scule foto destul de grele, să suport vânt, temperaturi scăzute şi să umblu mai ales după fotografii nocturne care mă fascinează în continuare. Caprele negre sunt o atracţie pentru orice turist, eu doar le surprind în fotografii când le întâlnesc. Parcul Naţional Ceahlău e mai sălbatic, sunt foarte multe animale şi plante rare, ocrotite de lege”. Cum a plecat Ioan în aventură în Europa? Iată ce povesteşte: „S-a nimerit pe data de 13. Nu sunt superstiţios aşa că mi-am luat inima-n dinţi, m-am urcat în Logan, am pus o bicicletă compactă în portbagaj şi am plecat prin Europa să fotografiez câteva din principalele obiective turistice. Au fost 8343 km şi 8000 fotografii în total. În marile oraşe lăsam maşina, scoteam bicicleta şi rucsacul foto şi vizitam ce credeam eu că e mai important. Am început cu Budapesta, un oraş superb...apoi la două ore şi ceva de condus am ajuns în Viena. În Germania am vizitat o staţiune superbă din Alpii Bavariei: Berchtesgadener Land şi lacul Konigssee. Menţionez că după vama din Oradea nu am mai fost controlat nicăieri în afară de aici - în Germania, când doi poliţişti m-au oprit doar ca să verifice numărul de înmatriculare din afară, nici nu am fost nevoit să vorbesc cu ei. În această ţară nu există nici taxe de drum, trecerea e gratuită....Fără grabă, am trecut prin munţii Pădurea Neagră şi pe un simplu podeţ ca la noi, foarte scurt, scria un nume de apă. Donau. Numai atâta fir de apă? Era puţin mai mare decât pârâul Largu, care curge prin faţa casei mele. În acea seară am luat la pedale şi Strasbourg-ul, un orăşel înconjurat de apă. M-am odihnit în maşină, aveam la mine un sac de dormit montan şi fiind destul de cald afară aşa m-am odihnit în majoritatea nopţilor. A doua zi am programat GPS-ul să îmi evite drumurile cu taxă pentru că în Franţa autostrăzile sunt scumpe. Am luat-o de-a dreptul pe drumuri europene care sunt excepţionale şi nu sunt aglomerate. Maşina s-a odihnit în tot acest timp dar micuţa bicicletă rusească şi-a făcut plimbarea vieţii ei.... Până în centrul Parisului sunt mulţi kilometri, cred că vre-o 15-20. Aveam foarte mult de pedalat dar plecam de dimineaţă şi mă întorceam abia pe la miezul nopţii, după ce îmi făceam fotografiile nocturne. Am pozat tot ce am întâlnit cu grijă şi cu atenţie. De la mici detalii până la priveliştea din turnul Eiffel după apus, sau minunatul cartier La Defense, cu zgârie-norii moderni unde mă uitam şi eu ”ca vaca la poartă nouă”. Mama era îngrijorată mereu dar tata o încuraja. După ce am vizitat şi Parisul, nu m-am întors. Am mers mai departe înspre Oceanul Atlantic. Fiind pe drumuri europene (nu pe autostrăzi), am văzut şi câteva elemente tradiţionale locale. Bisericuţele catolice din Normandia, zona Champagne, am intrat pe o uliţă să mănânc pere dulci, în acea perioadă am mâncat şi mure cât nu mai mâncasem în viaţa mea. Peste tot erau mure dar nu la sol, era un fel de gard viu. Delicioase! Consumul de motorină la maşină e foarte bun, mai ales pe acele drumuri. De asemenea recunosc că mă ţineam în urma camioanelor datorită drenei de aer care o trăgeau. Următoarea destinaţie urma să fie Marea Mediterană...Am intrat într-un sat pescăresc tradiţional doar ca să simt marea... însă mirosul de peşte şi animale marine m-a făcut să plec mai departe. Următoarele zile le-am petrecut în Barcelona.... am luat-o iar la pedalat. A doua zi am pornit iar prin oraş cu bicicleta, chiar dacă e ruginită şi are un scârţâit ciudat. Mi-ar fi ruşine să ies cu mini-ţoacla aia aici în Poiana Teiului dar în marile oraşe şi capitale din Europa n-am avut nici o jenă. Văzusem indicatoare către stadionul Nou Camp. Nu sunt microbist dar m-am dus de curiozitate până acolo văzând că se strânge lumea. Oare sunt covrigi calzi?... M-am întors apoi în Franţa şi am intrat pe Coasta de Azur... Am oprit în Saint Tropez dar fiind o staţiune mică, era să nu găsesc loc de parcare. Parcarea portului era plină de tot felul de bijuterii - de la Cadillac-uri clasice până la Bentley, Rolls Royce, Bugatti Veyron şi altele. Am găsit loc tot pe deal, pe o proprietate privată dar nu m-a întrebat nimeni nimic. Am plecat mai departe înspre Marsilia, mi-am luat de acolo apă potabilă... rece. Era un izvor în stâncă, lângă port. Nu am stat mai mult pentru că vroiam să ajung în Monaco pentru pozele de seeară... Şi am ajuns! 3 octombrie, Monte Carlo. De acolo erau câteva din maşinile scumpe de prin Saint Tropez.  Erau multe maşini electrice spre surprinderea mea şi în parcarea subterană toate locurile aveau priză de încărcat maşina. Am intrat puţin pe circuitul de Formula 1 care n-ai cum să-l ratezi, e practic parte din oraş. Până şi  liniile de start erau trasate acolo şi se circulă liber. Pe o străduţă din apropiere am admirat magazinul Ferrari... Apoi peste câteva dealuri mă aştepta Italia. Nu cea aglomerată... cea spectaculoasă din punct de vedere geomorfologic, peisagistic. Cinque Terre, un loc de vis! E vorba de cinci sate tradiţionale în Liguria, care sunt la limita dintre munte şi mare. Alpii maritimi împreună cu Mediterana m-au fascinat din primul moment. Cinque Terre este parc naţional şi sit UNESCO. Monterosso, Vernazza, Corniglia, Manarola şi Riomaggiore. Patru zile am stat în acea zonă şi parcă nu mă dădeam dus acasă... Am vrut să le fotografiez pe toate la ”ora albastră”, acel moment în care se îngână ziua cu noaptea, luminile sunt frumoase şi cerul încă se mai vede, cu o nuanţă de albastru închis... Aici am mâncat kiwi din copac, struguri care au rămas după recoltat, de asemenea în Riomaggiore am servit o pizza ca la ea acasă. Nu erau supermarket-uri, nu prea aveam provizii şi nici nu am intrat în restaurante scumpe. Am găsit însă aici pizza Cinque Terre pentru cinci persoane şi a fost prima dată când un localnic nu şi-a dat seama că sunt străin. Ştiam căteva cuvinte esenţiale. Cutia cu pizza abia a încăput în portbagaj. Am mâncat din ea aproape două zile şi parcă îi simt gustul şi acum. Foarte condimentată, cu fructe marine şi legume locale picante. M-am bălăcit şi în acele ape, chiar dacă e zona stâncoasă, e foarte bine amenajată”.

„Mi se făcuse dor de ţară”

„Până la urmă am plecat, următoarea destinaţie avea să fie Veneţia dar am oprit în Pisa pentru 2-3 poze cu turnul semi-răsturnat. Era trecut de miezul nopţii, un echipaj de poliţie din piaţă m-a vegheat în fiecare moment de la distanţă, să nu cumva să fiu vreun răufăcător... Veneţia!  Fiind în  necunoştinţă de cauză, m-am băgat ca moldoveanu’ în Veneţia cu maşina. Toate drumurile au dus la o parcare. Nu mai ţin minte câţi euro costa ora de parcare dar când am văzut, am dat înapoi imediat şi am plecat. Nu apucasem să trec de barieră. Am ieşit pe acel pod lung şi am găsit parcare gratis, deşi era un tarif acolo la intrare, nu era nimeni. Mi-am scos bicicleta, am desfăcut-o şi am plecat în Veneţia. A doua zi la fel, dar am pornit de dimineaţă. De pe pod se vedeau în depărtare Alpii cu zăpadă... un roşu aprins, ca la noi în Carpaţi. Nu mai era cald însă am reuşit să fac nişte fotografii cu lumina dramatică, un cer întunecat şi am prins şi un apus superb... Când m-am întors la maşină am realizat că era descuiată. Nici o problemă însă, nu umblase nimeni....Apoi am ajuns în România! Am fost bucuros să aud muzică populară la radio...Îmi era dor şi de gropile din asfalt, acoperite cu rumeguş şi de circulaţia greoaie din ţară, căruţe pe drum şi toate cele. Aici vezi oameni pe stradă vorbind, vecinii se cunosc între ei, se mai ceartă, se mai iau la bătaie pe drum, ce să mai vorbim... era clar. Ajunsesem în ţară. Drumul spre casă a fost foarte lung dar nu avea rost să mă grăbesc. Mă credeţi sau nu, am ajuns în Poiana Teiului cu acea motorină din Slovenia, pe drum nu am alimentat deloc. Cam asta a fost pe scurt... ioi, cât am povestit!”, îşi aminteşte cu bucurie Ioan Panaite, „fiul munţilor”, cum l-am botezat. L-am întrebat la final dacă în munţi a dat nas în nas şi cu alte animale sălbatice. „...Am umblat foarte mult pe Ceahlău. Urşi sunt, dar nu prea ies în traseu, se feresc de oameni. Nu am dat nas în nas cu el, şi nici tatăl meu, care frecventează muntele de peste 20 de ani. Colegii lui însă au văzut ursi. Am văzut şi noi urme prin zăpadă, prin noroi...O dată am zărit nişte mistreti care şi-au văzut de drum. Capre negre, multe. Sunt foarte des întâlnite, mai ales dimineaţa - înainte să iasă turiştii la plimbare pe munte. M-am trezit şi eu de multe ori pentru răsărit şi le-am surprins în mai multe ipostaze”, a mai spus Ioan.