Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Jurnalul WEBCAM LIVE ROMÂNIA

Ştiri

Editoriale

Special

Bani şi afaceri

Externe

Cultură

România Inteligentă

Sport

Viaţa Sănătoasă

Timp Liber

Jurnalul.ro › Special › Reportaje › Genocidul din Rwanda, anchetat de o romanca

Genocidul din Rwanda, anchetat de o romanca

de Anca Aldea | 11 Dec 2006 • 00:00

O romanca de numai 25 de ani a ajuns sa lucreze, deocamdata vo-luntar, pentru o instanta de jude-cata a Natiunilor Unite din Africa. Dupa sase luni de practica, Catinca Tabacaru se simte in Tanzania ca acasa. A promis ca se va intoarce aici anul viitor, daca nu ca procuror, macar ca turist.

Arusha, Tanzania

foto KarinaKnapek

Karibu! Bine ati venit in inima Africii negre! Mai precis, in Tanzania, unde am gasit o tanara romanca implicata pana peste cap in procesul genocidului din Rwanda. Nu este angajata la instanta ONU special creata pentru judecarea masacrelor din â94. Face doar practica la Tribunalul Penal International din Arusha.

Calatoria noastra in Africa a inceput cu o lectie de swahili. Karina si cu mine am exersat intens, una pe cealalta, cateva formule de salut: "Karibu" - "Bine ai venit", "Jambo" - "Salut"; apoi cele mai uzitate formule: "Kuna matata" - "Nu face nimic", "Pole pole" - "Incet, nu va grabiti" si "Asante sana" - "Multumesc frumos". De bine ce ne-am pregatit asiduu sa o impresionam pe cea care avea sa ne fie gazda timp de o saptamana - Catinca Tabacaru, cand am intalnit-o pe fatuca de 25 de ani si am aflat ca ii este dor sa vorbeasca in limba romana, am cedat.

Catinca este genul de om pe care oricine si-l doreste alaturi. Vesela, saritoare, puternica, dar totusi o fire sensibila. Am cunoscut-o indeaproape, am stat majoritatea timpului impreuna. I-am cunoscut prietenii - pe Eve, Eva, Joe si Andy, vecinii - pe mama Angel si pe cei cinci copii din casa ei, colegii de birou. N-am scapat-o din priviri nici cand s-a decis sa plece in Rwanda, tara pe care a studiat-o indeaproape in ultimele luni, sau in Congo, unde se afla "cea mai mare baza a Natiunilor Unite din lume".

PE MERIT. Catinca s-a nascut in Romania in urma cu 25 de ani. In 1990 a plecat definitiv in Canada, cu familia ei. Acum, dupa 15 ani, recunoaste ca acasa se simte, cu adevarat, tot in Romania. A doua casa este in Canada. Si a treia la Arusha, in Tanzania, unde locuieste si munceste de aproape sase luni. A obtinut, la inceputul acestui an, un loc de asistent de avocat in cadrul echipei care reprezinta interesele ONU in procesul genocidului din Rwanda. Este un post neplatit pe care sute de tineri din lumea-ntreaga, studenti sau absolventi la Drept, il vaneaza in fiecare an.

In ianuarie 2006 a aplicat, prin intermediul unei profesoare, la Tribunalul Penal International pentru Rwanda (TPIR), cu sediul la Arusha, creat in noiembrie 1994 de Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite. Trei luni mai tarziu, in aprilie 2006, Catinca a aflat ca a fost acceptata intr-unul dintre cele mai cautate programe ale ONU - o instanta internationala unde se judeca atrocitatile comise in perioada aprilie-iunie 1994 in Rwanda, in urma carora au fost ucisi cel putin un milion de oameni in doar 100 de zile.

EXPERIENTA DE INVIDIAT. In privirea ei se citeste o binemeritata mandrie cand ne spune ca este unul din cei 35 de tineri alesi din lumea-ntreaga sa ajute ONU in proces. Este inca studenta la Drept, la prestigioasa Universitate Duke din statul american Carolina de Nord, si si-a facut planuri mari pentru vara viitoare. Dupa absolvire - in mai, se va angaja la o firma de avocatura de la New York, cu care a lucrat si anul trecut pentru o perioada de doua luni. Si-a propus sa aplice pentru o slujba permanenta pe langa Tribunalul de la Arusha, "desi in 2008 se termina procesele si in 2010 apelurile, iar instanta nu va mai avea activitate". "La ONU e foarte greu sa te angajezi daca nu ai experienta", spune Catinca, abordand un fel de nostalgie in glas. Este insa constienta ca are toate sansele ca dorintele sa i se indeplineasca. "Eu am deja multe atuuri - merg la o scoala foarte buna, am lucrat cu echipa care i-a aparat pe primii noua detinuti de la Guantanamo judecati, am lucrat cu un avocat la cazul unui traficant care fusese tratat prost de politie."

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Lectie de viata in inima continentului negru

PRACTICA BATE TEORIA. Mortii genocidului nu si-au gasit inca linistea. Putini dintre cei disparuti in â94 au fost inmormantati crestineste

Pe Catinca a interesat-o intotdeauna dreptul international. Cu toate acestea, recunoaste ca a ales programul ONU de la TPIR pentru a afla daca ii place, cu adevarat, calea pe care si-a ales-o.

"Cand am venit la Arusha, la tribunal, am fost organizati pe grupuri. Mie mi-a revenit grupul Â«Trial SupportÂ», pentru care realizez proiecte speciale prin care ajut celelalte echipe. La inceput, am fost putin contrariata la gandul ca ceilalti colegi ai mei lucrau la cazuri concrete. Pe parcurs, am observat ca ei, fiind cei mai mici in functie in echipele respective, faceau treburile cele mai Â«murdareÂ». De exemplu, erau pusi sa faca fotocopii. Eu n-am facut niciodata asa ceva." I se citeste un soi de satisfactie in privire cand spune ca sarcinile pe care le primeste sunt bine definite si niciodata "murdare". Din aprilie pana acum a lucrat cu patru echipe distincte. Pentru una dintre ele, a trebuit sa elaboreze intrebarile procurorilor in cazul a patru militari cu functii inalte in fostul regim rwandez.

Cel mai mult, Catinca ne-a vorbit despre cazul lui Gatete, unul dintre cei mai brutali ofiteri rwandezi. "Gatete a condus echipele mortii Interahamwe, care au ucis, in fiecare dintre cele 100 de zile ale genocidului cate 10.000 de persoane". La inceputul lui noiembrie, Catinca s-a dus in Rwanda pentru a sta de vorba cu mai multi martori in procesul lui Gatete. Intervievarea este o procedura destul de greoaie in Rwanda, pentru ca "desi tutsi se afla la putere, majoritatea populatiei este hutu. Cand un martor accepta sa se intalneasca cu noi, intrevederea se desfasoara departe de ochii lumii, in restaurantul unui hotel, de exemplu. Oamenilor le e frica sa fie vazuti cu noi, cei de la ONU."

Catinca avea sa se intoarca in Rwanda, de data asta cu noi, la sfarsitul lui noiembrie. Cu o masina inchiriata pe numele ei, am strabatut micuta tara de la est la vest in doar cateva ore. Timpul ar fi fost mai scurt daca nu aveam un mic accident taman in fata unei tabere de refugiati.

ACCIDENTUL. S-a petrecut la 20 de kilometri distanta de destinatia noastra, orasul Gisenyi, situat la granita cu Republica Democrata Congo. Am oprit langa tabara de refugiati pentru niste poze, iar la pornire, masina a lovit un bolovan. Era aproape 17:30, iar intr-o ora se intuneca. Lasarea serii intr-o tara africana nu este de bun augur nici pentru localnici.

PE TEREN. Contactul cu oamenii - fie ei albi, negri sau galbeni - este unul dintre putinele lucruri umane care o satisfac pe tanara avocat

In excursia in care pornisem dis-de-dimineata, din Arusha, via Kigali, ne aflam cinci fete, nici una dintre noi cunoscatoare de mecanica. Cele 40 de minute petrecute acolo, langa refugiatii infuriati ca nu primeau de la noi un colt de paine, s-au scurs extrem de greu. Fiecare dintre noi traiam sentimente de teama, dar trebuia sa ne eschivam, sa fim naturale. Disimularea, in astfel de situatii, e cea mai buna arma. Norocul nostru chior a fost aparitia unui sofer de camion, care transporta ajutoare umanitare in Congo. Omul si-a oprit mastodontul pe roti langa masina noastra si, in 20 de minute de munca asidua cu micutul nostru 4X4, s-a asigurat ca plecam tefere de-acolo.

"Panica din seara aceea a fost un gest de reflex", povestea Catinca mai tarziu. "Cand i-am vazut pe refugiati ca se apropie de noi, ca se adunau in jurul nostru multi, tot mai multi, am avut la dispozitie doar cateva secunde sa ma gandesc la o solutie. Cand eu ma aflu intr-o masina stricata, in fata unei tabere de refugiati, intr-o masina care e pe numele meu, cu alte patru fete alaturi, gandesc totul la rece. Daca o lasam acolo, masina disparea in minutul urmator. Faptul ca m-am panicat nu a insemnat ca nu am putut reactiona rational si logic. Dar panica trebuie sa o simti. Altfel ce esti? Piatra?" Intamplarea din seara aceea ne-a lasat un gust amar. Nu pentru ca am trecut prin ce am trecut, ci pentru ca nu mi-a fost dat sa vad atata suferinta, atata durere, atata saracie ca in ochii oamenilor alora adunati ciorchine in jurul nostru. Copii, tineri, batrani, schilozi, rupti in coate, handicapati - toti voiau de mancare. In tabara nu aveau cui sa ceara pentru ca acolo nu se afla nici un reprezentant ONU.

MORTII. Nenorocitii astia sunt victime ale genocidului. Sunt rude ale celor macelariti atunci. Sunt urmasi ai celor aproximativ 100.000 de oameni care zac fara suflare intr-una dintre gropile comune de la Gisenyi, pe care localnicii au acoperit-o cu pamant pe care sadesc, in fiecare an, fasole. Sunt fratii si surorile mortilor din bisericile de la Kigali, pazite astazi cu strasnicie de politie, desi cu greu vezi cate un localnic care se incumeta sa se apropie de gardurile care imprejmuiesc locasurile sfinte. La biserica Ntarama, situata la circa 30 de kilometri de Kigali, au murit, intr-o singura zi, 5.000 de oameni. Cadavrele lor au zacut 12 ani pe bancutele reci si joase ale bisericii, claie peste gramada, intr-un miros pestilential de cadaveric si formol. Abia in octombrie 2006, ramasitele au fost stranse, hainele mortilor adunate si depozitate intr-un hambar din spatele bisericii cu vitralii, jucariile copiilor ucisi puse la pastrare. Mortii vor continua sa-si caute linistea intr-o groapa comuna...

Spioane albe si toante

CUMSECADE. La o sueta cu locuitori, Gomei

O vizita la Gisenyi, localitatea rwandeza de la frontiera congoleza, este incompleta fara un tur prin Goma, o asezare omeneasca din tara vecina, careia cu greu ii poti atribui functiile unui oras.

Desi stiam ca situatia in Congo era destul de instabila, in ciuda prezentei fortelor ONU, Karina si cu mine am decis sa o urmam pe Catinca in aceasta escapada. Sigur, mi-au revenit in minte toate sfaturile si sugestiile pe care le-am primit la cursul de anul acesta pentru corespondenti de razboi, organizat de Ministerul nostru al Apararii. Dupa o scurta instructie cu fetele, ne-am luat inima in dinti si am intrat in Congo. Pe jos. Insotite de un ghid rwandez. Catinca a decis sa lase masina intr-o parcare pazita la Gisenyi.

Odata trecute de barierele care separa Congo de Rwanda si de cele doua gherete unde lucreaza vamesii in civil, am observat, printre gunoaiele si balariile de pe marginea drumului principal, o cladire alba, cu placaje in loc de ferestre, inconjurata de buruieni stufoase. La doi-trei metri de intrarea in cladire, mai multi barbati in civil vorbeau zgomotos in jurul unei mese acoperite cu un fel de cort. "Este cea mai veche casa belgiana din Goma", ne-a soptit ghidul nostru.

"CAUTIUNEA". Gestul uneia dintre fete - de a fotografia cladirea aceea anosta - a fost suficient ca noi sa fim retinute de serviciile secrete locale. Pentru ca in acea cladire, care nu avea nici un insemn si nici un drapel nu era arborat in vecinatatea ei, se afla sediul acestor servicii. Dupa ce aparatul de fotografiat s-a declansat, galagiosii din cortul improvizat au napadit afara si ne-au inconjurat. Un congolez mai firav striga ca din gura de sarpe: "Noi suntem FBI-ul congolez! Nu aveti voie sa faceti poze aici!". In timp ce eram imobilizati, iar Karina si Catinca erau bruscate de animalele sociale denumite oameni si in zona aceea a lumii, de dupa un copac a aparut, vadit somnoros, un militar cu o pusca. Pe care a fluturat-o putin in vant. Ca sa ne sperie. Catinca a incercat in van sa calmeze spiritele. Toata lumea arata cu degetul spre noi si ne numea "spioni".

O EXPERIENTA INEDITA. Catinca, Eve si Eva au dat cu subsemnatul intr-o camaruta de doi pe doi, iar Karina si cu mine am fost "interogate" afara, pe scari, de doi functionari care au incercat, fara succes, sa ne convinga ca inteleg toate raspunsurile si explicatiile noastre in limba engleza. Dupa doua ore de negocieri intre Catinca, Eve si agentul secret-sef, am reusit sa scapam tefere si cu aparatele foto recuperate contra sumei de 200 de dolari, pentru care am primit factura.

"Am preferat sa pozez intr-o fata alba, tanara si proasta si sa scapam repede de probleme. Mai bine sa fii vazuta proasta, decat periculoasa", marturisea, pe buna dreptate, Catinca.

A invatat sa fie libera

AMARATII. Din spatele gratiilor unui balcon infect, cativa copii congolezi s-au delectat cu bomboane romanesti

Catinca este stapana casei pe care a inchiriat-o la Arusha impreuna cu americanca Eve si poloneza Eva. In comportamentul ei, in atitudinea pe care o adopta in orice context, in vorbele si mirarile ei, Catinca conduce. Este un lider innascut si genul de om care nu abuzeaza de calitatile lui si nici macar nu le afiseaza cu ostentatie.

MODELE. A luat de la parinti ce era bun. Ce era rau a lasat deoparte. "Cand am fost la liceu, incercam sa ma impun, spunandu-le celor din jurul meu in permanenta ce sa faca. Si am observat ca nu merge. Profesoara mea de teatru imi spunea mereu ca oamenii ma vor asculta numai atunci cand si eu ii voi asculta pe ei", isi aminteste Catinca, zambind usor din coltul gurii. "Atunci am invatat ce inseamna sa fii cu adevarat un conducator. Am invatat ca nu am intotdeauna dreptate, ca nu stiu tot. Pana imi demonstrezi ca esti prost, eu te ascult cu tot interesul. Mie imi place sa invat de la oameni. Sper ca lumea sa ma vada ca pe un lider in care are incredere, nu ca pe un lider care stie cel mai bine totul, pentru ca nu e asa." Ridica din sprancene, zambeste mai apasat decat prima data si il readuce in discutie pe parintele ei. "Eu am personalitatea tatalui meu. Tata e o persoana foarte puternica, chiar prea puternica. In afaceri, e perfect, pentru ca afacerile sunt dure. In familie si societate, eu il consider cateodata prea dur. De la el am invatat sa fiu optimista si sa stiu cand sa dau inapoi. Nu vreau sa domin in permanenta. Cand nu te impui foarte mult, poti sa spui lucruri pe care altfel n-ai putea sa le spui."

De la mama a invatat toate lucrurile bune. "Mama e genul de om care vrea sa ajute pe toata lumea. E persoana cea mai buna pe care o cunosc. Si-a sacrificat viata si ni s-a dedicat. Si tata! Dar mama este persoana care traieste pentru copii si pentru familie si pentru alti oameni, mai putin pentru ea."

UN CURCAN PE CINSTE. In timp ce povestea despre parintii ei, mi-am amintit de ziua in care Karina si cu mine am fost invitate la o cina pe cinste organizata de Catinca in casa ei din Arusha. Sarbatoream, alaturi de Eve, Eva, Catinca, Joe si Andy, Ziua Recunostintei. Catinca ne-a mobilizat pe toti si ne-a pus la treaba. Din cauza obisnuitei lipse de curent electric - cu care se confrunta toata lumea din Arusha - ,curcanul a trebuit gatit bucatele la cuptorul electric, pentru a fi gata mai repede, iar sosurile au fost reci, dar gustoase.

FARA CUVINTE

CRUZIME LA GISENYI. Sub bucata de pamant plantata cu fasole zac, poate, 100.000 de cadavre

In perioada aprilie-iulie 1994, aproximativ un milion de rwandezi si-au pierdut viata intr-unul dintre cele mai sangeroase masacre pe care le-a cunoscut omenirea in istoria ei recenta. Dupa zeci de ani de tulburari latente intre rwandezii departajati in hutu si tutsi, in functie de culoarea pielii - mai inchisa sau mai putin inchisa, micuta tara din Africa Centrala a cunoscut cele mai atroce crime. Genocidul a devenit posibil in contextul in care conducatorii acelor vremuri - etnicii hutu - au creat un climat favorabil masacrului printr-o propaganda murdara transmisa prin intermediul radioului public. In 1962, o data cu sfarsitul colonialismului belgian asupra Rwandei, hutu - pe atunci etnie oprimata de populatia tutsi - a venit la putere cu dorinta fierbinte de razbunare. Genocidul de acum 12 ani va ramane in istorie nu atat pentru bilantul sau devastator sau pentru moartea a peste 300.000 de copii, cat si pentru faptul ca fortele ONU de mentinere a pacii aflate in Rwanda acelor vremuri au evitat sa intervina in conflict.