Gimnastele de la ţară. Cum se iroseşte talentul copiilor de la sat

Abia a pasit. Cu temere. Cu emotie. Cu dorinta clocotind in ea de a nu uita niciodata acel moment. Si-a rotit privirea de jur imprejur. Fara sa stie unde sa se opreasca mai degraba. Ba pe mormanul imens de saltele, ba pe barna ingusta de 10 cm sau pe cele trei paralele "mica, mijlocie si mare', dupa cum le descrie fetita cu ochi mari, caprui si cu parul bine strans in coada. O cheama Nicoleta. E usoara ca un fulg. Are 10 ani si de aproape un an de zile 'ingerul ei pazitor a capatat un nume', cum ne spune mama copilei, Irina Tanase, privindu-l cu recunostinta pe profesorul de sport, Daniel Monea. El este cel care a observat cat de mobila si de elastica este fata si cu cata precizie poate executa elemente de gimnastica. Cu domnul profesor a mers Nicoleta pentru prima data la Bucuresti, cand a intrat intr-o sala de gimnastica, la clubul Dinamo. Auzise de la colegele ei de scoala din Sarbeni, Teleorman, ca la orele de sport nu fac doar genuflexiuni sau alergari usoare, cum se obisnuieste, ci ca sunt invatate cum sa execute corect roata sau sa stea in mani, cu picioarele perfect intinse. Sau cum sa se ridice din pod, dintr-o singura miscare. A fost de-ajuns sa vada o data, cu ochii furisandu-se pe la geamul salii de sport, cum cateva fete, de -o seama cu ea, reuseau sa faca piramide, catarate una peste alta, sau cum mergeau pe barna improvizata de profesor. Altfel spus, bara de la o banca intoarsa cu susul in jos, mult mai ingusta decat cea originala. S-a dus acasa si i-a spus mamei, mai mult printre lacrimi: 'tare as vrea si eu sa fac gimnastica. O sa il impresionez pe domnul profesor cu modul in care imi rasucesc mainile', si-a sters ea lacrimile, incercand sa para sigura pe ea. Si gura parca i-a fost aurita, pentru ca profesorul Monea pe loc a cooptat-o in lotul lui de gimnaste. Tot cu miscarile ei gratioase si pline de precizie i-a impresionat si pe antrenorii clubului Dinamo, cand a fost dusa de catre profesor spre a i se verifica aptitudinile. I-au propus sa ramana sa se antreneze acolo. Fericire mare a fost pe capul familie Tanase. Patru zile pe saptamana, trezita cu noaptea in cap, copila mergea la antrenamente in Bucuresti. Dimineata, la scoala din comuna, dupa care, profesorul o urca in masina si o ducea la clubul sportiv. Dupa 2-3, chiar 4 ore de antrenament, copila lua iar drumul spre casa. Seara, barna din sala de gimnastica se transforma in stinghia improvizata de unchiul ei, in curtea bunicilor, paralelele, in doua tevi de fier de la poarta vecinei sale, iar solul, orice bucatica de covor din fiecare incapere a casei. Si oricat de greu ii era, nu pregeta. Isi facea temele si pe un colt de masa, in timp ce astepta autobuzul catre casa, manca pe drum, in masina, cate un sendvis pus de mama in ghiozdan, totul ca visul ei sa traiasca. Dupa 3 saptamani, Nicoleta a fost nevoita sa intrerupa antrenamentul. La fel si Getuta, si ea selectata sa ramana la clubul Dinamo. 'Mama imi spune mereu cand o intreb <>, <>', se plange fetita de nici 1,20 metri inaltime, cantarind doar 22 de kilograme si priveste deznadajduita catre mama ce-si freaca mainile si ridica din umeri, semn a neputinta. 'Un singur autobuz pleaca din comuna catre Bucuresti, la 5:00 dimineata si vine pe la 7:00-8:00 seara. Cum sa facem? Cine sa o duca? Nu ii pot gasi gazda, cine sta cu ea, are 10 ani, noi mai avem un baietel de 3 ani. Nu sunt bani, nu stiu cum am putea sa facem. Ma uit cum se zvarcoleste si noaptea in pat si cum imi reproseaza ca nu o ajut, dar nu am nici o putere. Numai Dumnezeu sa gaseasca calea si sa faca o minune. Domn' profesor spune ca are sanse mari, ca are toate calitatile necesare, dar daca noi suntem prea mici si prea saraci?', se tanguie mama, in timp ce-si mangaie duios fetita.

In sala de sport a scolii din Sarbeni, Nicoleta o priveste cu jind pe Andrada, cu costumul ei roz, diferit de cel bleumarin, cum au toate colegele ei antrenate de profesorul Monea. Astazi, fetita subtirica si micuta, cat o papusa, nu a mai mers la Bucuresti. Parintii ei o pot duce la club in continuare, 6 zile pe saptamana. Mama ei lucreaza la Bucuresti, face naveta, iar Andrada, din toamna, va incepe scoala tot in Capitala. Ba va merge si la inot, alaturi de noile ei colege de la clubul sportiv bucurestean. Din cand in cand, micuta gimnasta le povesteste fostelor ei colege cum e viata dincolo de peretii jupuiti ai scolii care mai au un pic si se prabusesc, de ulitele prafuite, atinse mereu de mainile lor in vartejul roatei sau a sariturilor, dincolo de gardul curtii de care se proptesc atunci cand fac "stand in maini'. Si copilele se strang ciopor in jurul ei si-i sorb fiecare cuvant, de parca asa ar invata cum sa fie si ele mai aproape de performanta. De reusita. 'Ca sa nu te ingrasi, trebuie sa mananci fructe, legume, carne fara grasime si doua bucatele de ciocolata inainte de antrenament, ca sa ai energie', explica copila. 'Cateodata sunt atat de obosita, ca adorm in masina sau nici nu mai pot sa mananc. Inainte de antrenament iau ceva de la metrou, fornetti si atat. Mai mananc cand ajung acasa, seara. Pe la 8:00-9:00 cel tarziu, trebuie sa ma culc, ca la 6:00 sunt iar in picioare. Dar imi place si nu o sa renunt niciodata', marturiseste Andrada, soptit, usor, ca nu cumva sa para ca se vaita. Si invidia nevinovata a copilelor se amesteca cu un soi de mila ce se vede in ochii lor curiosi. Datorita Andradei, Nadia Comaneci a auzit de micutele sportive ale sarbenilor. Profesorul Daniel a facut el ce a facut si nu s-a lasat pana nu a prezentat-o campioanei. 'Mi-a spus sa nu ma las, ca am talent, sa continui cu munca', spune cu mandrie copila de 10 ani. Din spatele panoului asezat pe peretele holului ce duce in sala de sport, chipul Nadiei Comaneci, insotit de o dedicatie si de semnatura gimnastei, le zambeste elevilor. Ea a fost cea care le-a daruit gimnastelor profesorului Daniel cate o pereche de role.

'Nimeni nu ne ajuta. Dimpotriva, daca pot sa ne puna bete in roate, o fac', spune tanarul profesor si revolta i se simte in voce. 'Cand am venit la aceasta scoala, in 2010, in sala de sport nu era decat un singur dulap, vechi, din fier, cel pe care il vedeti acum. Am reusit, prin sponsorizari, sa aduc cateva banci, o lada, cercuri, panglici. O doamna ne-a vazut pe pagina noastra de facebook. Din fotografii a observat cum fetele stateau in cap direct pe dusumea si a hotarat sa ne trimita 2000 de ron. Asa am reusit sa luam buretii pe care i-am pus pe jos. Tot din sponsorizari avem si saltelele. Noul director al scolii, in loc sa ne sprijine, ma ameninta si imi spune ca nu am voie sa fac gimnastica, ca nu am autorizatie. Pai cum nu am voie? Am terminat Liceul Pedagogic, Facultatea de Sport, acum fac master, specializarea gimnastica. Am amenajat terenul de fotbal, am pus iarba', spune cu amaraciune fostul fotbalist, oprit de la performanta de un accident. Nu se lasa intimidat. Pasiunea pentru munca sa e prea mare ca sa renunte. Iar rezultatele fetelor pe care le antreneaza-uriase, pentru conditiile pe care le au. 'Iarna nici nu putem sa stam in sala de sport, e un frig cumplit, igrasie'. Profesorul este mereu preocupat sa-si imbunatateasca coregrafiile la sol, isi comanda carti de specialitate din strainatate, descarca scheme de antrenament, pe care le pune in practica, adaptandu-le in functie de copile. 'Andrada este speranta clubului Dinamo, iar pentru mine, asta e un motiv de bucurie si de convingere ca sunt pe drumul cel bun', spune Daniel Monea. Copila a participat pana acum la concursuri la Onesti, Buzau, se pregateste pentru Constanta si deja se mandreste cu o medalie de bronz.

Profesorul apasa butonul casetofonului. Cele 7 fete zvacnesc la unison, pe ritmurile muzicii. Muschii picioarelor se incordeaza si tremura sub puterea corpului, mainile se inalta in aer in avantul elementelor de gimnastica. Fiecare pas este calculat si masurat. Corpurile fetelor se indoaie mult, nestingherite parca de nici un os, intr-o maxima concentrare. Privirea profesorului urmareste atent si rapid fiecare miscare. E de-ajuns ca mana lui sa se ridice in aer, si fiecare gimnasta sa stie unde a gresit. Planul profesorul este sa formeze fetite aflate inca in gradinita. Irina si Raluca sunt surori. La cei 11, respectiv 12 ani ai lor, sansa de a face performanta este aproape nula. 'Daca ar fi fost descoperite mai devreme, poate ca acum erau departe. Profesorul mi-a spus ca sunt talentate, ca au alura de gimnaste, dar mobilitatea nu este ca atunci cand ai 7- 8 ani'. Tristetea mamei se revarsa pe chipul celor doua surori. Tare mult si-ar dori sa fi mers si ele la Bucuresti. Inca se mai viseaza in costumul cu trei culori pe el, urcand pe podium. Ele nu au ajuns insa nici macar intr-o sala de gimnastica pentru profesionisti. La fel ca si Nicoleta, si-au facut din curtea casei lor sala perfecta de gimnastica si exerseaza mereu, prin colbul ogradei, printre pasari si pietre, cu gandul ca totusi, talentul lor nu se va irosi. 'Poate o sa o vada cineva pe fiica mea', spune mama Nicoletei, 'si o va ajuta sa mearga din nou la club. Pana atunci continuam cu domnul profesor. Aici. In sat'. Nicoleta o priveste mustrator. Si alunga mana mamei ce incearca sa o prinda de dupa umar: 'nu mama, eu trebuie sa ajung la Bucuresti, ca aici nu o sa iau medalii si nici nu o sa ajung vreodata campioana!'