Iadul pe pamant - Centralia, un oras-fantoma

Nu mai au miros. Parca nici nu mai vad in jurul lor. S-au izolat in casele albe, pitice si asteapta. Rasaritul si apusul. Si iar, rasaritul si apusul. Nu deschid usa nimanui. Nu vorbesc cu nimeni. De vreo 15 ani ies din case doar la alegeri. Cateodata, mai ies din case cand soarele reuseste sa strapunga aburii si gazele ce se ridica greoi din pamant. Asaza doua scaune langa unul din putinii copaci care se mai tin in radacini. Stau acolo si privesc catre orasul vecin. Isi imagineaza activitatea si viata de acolo. Asa era, odata, si pe la ei.
Ei sunt cei 11 locuitori ai Centraliei, Pennsylvania.

Odata, demult, numarul locuitorilor atingea cifra de 1.100. In 1991, numarul s-a redus la vreo 40. Astazi, 11. Maine? Doar sperante. Motivul? Centralia e bogata. Foarte bogata in minerale. Carbune, in principal. Carbune ce s-a aprins in 1962. Un foc izbucnit intr-o lada de gunoi care n-a fost stins la timp. S-a intins pana-n pamant si-a atins pretioasa avere. Carbunele s-a incins si, de-atunci, continua sa tina Centralia pe foc. Carbuni incinsi ce ard mocnit. Expertii au pareri impartite. Unii spun ca va mai arde vreo 4 ani si se stinge. Altii, ca 10. Unii opineaza ca focul de sub Centralia va trai mult si bine, cam 400 de ani.

BISERICA. Gata sa ramana fara enoriasi

MINERI. Zona e de o frumusete rara. Cu munti pitici, dar bogati in minerale. Cu oameni simpli, case mici agatate una de alta si cu strazi decorate cat mai original. Incat ai impresia ca inclusiv strazile sunt parte dintr-o casa mai mare, proprietate a comunitatii intregi. Amprenta populatiei, de origini preponderent olandeze, poloneze si ucrainene, se simte de cum intri in statul Penssylvania. Oameni cumsecade, la locul lor, primitori si politicosi. Modesti, ca deh, principala ocupatie este mineritul. Baza economiei statului Penssylvania. Asa era, odata, si in Centralia. Poreclita acum "Orasul-fantoma".

ABURII STAPANI. Am ajuns pe meleagurile acestea pe inserate. Am dat o fuga cu masina pana in orasul destinatie. Centralia. Intuneric accentuat de dealurile ce strajuiesc autostrada nationala. Undeva, o intersectie si-o straduta dau in Centralia. O banca vopsita de prin ’80 si Nasterea Domnului ingradita intr-o cutie de lemn te intampina tacut si trist. Iisus sade in pelinci pe claia de paie inghetate. Curand, focul iadului de sub Centralia va ajunge si la el. Nu-i pasa. Parca-l auzi gangurind. Bine ai venit in nicaieri, pare sa spuna. Nicaieri. Nimic. Nici macar albul putinelor case nu se poate zari. Doar aburii de pe deal se ridica greoi si victoriosi spre stele. Intunericul acela si frigul imbibat cu miros de ou copt si senzatia ca dedesubt arde. Arde mocnit. Mi-au ajuns la os, dincolo de os. Nu frica. Patima. Si prudenta.

CIMITIRUL. Mortii se topesc

Am revenit pe lumina. Un indicator plasat de protectia mediului atentioneaza. Pericol de moarte. Gaze toxice si surpari de teren. Aventurarea dincolo de semn poate insemna moarte. Dincolo de semn e un oras. Drumul, inchis de un morman de pamant. Doar atat. Asfaltul arde. Incins. "Rest In Peace, man" au inscris cu vopsea alba ultimii plecati. Tacere de mormant pustiu, intrerupta de ambalari de motor ale off roaderilor. Doar ei se mai aventureaza pe-acolo. Cu "ATV-urile" lor bine pregatite pentru riscuri si cauciucuri puternice. Vreo cinci insi din New Jersey si-au facut un obicei in a-si incerca puterile motoarelor pe acele meleaguri. Plus ca evolutia focului de sub Centralia le tine atentia precum o telenovela in Romania anilor ’90. Unul dintre ei si-a cumparat casa in Centralia, prin ’91. El si fiul sau, de 15 ani, cunosc locurile ca-n palma. "Am cumparat-o pentru ca au acceptat bani cash. Este mica, dar e pe deal, n-o ajunge focul. A fost foarte ieftina si am luat-o", spune omul cu nepasare. De parca pe el nu-l poate atinge nimic, niciodata. Allen Ludy si fiul sau, Matt, s-au obisnuit cu mirosul de ou copt emanat de gazele sulfuroase, inclusiv unele corozive si toxice. "Facem un gratar si iti zic ca nu mai simti nici un miros. E frumos aici", adauga Allen in timp ce-si trage manusile pe mainile crapate de frig. Fiul sau e bucuros ca poate conduce ATV-ul, desi n-are varsta legala. Cine o sa-l controleze? Politisti nu mai sunt de mult. Ultimul semn lasat de ei in usa biroului scrie "Keep Centralia on the map" (Mentineti Centralia pe harta). Pompierii au dezertat si ei, de mult. O singura masina mai pazeste institutia care ar trebui sa se fi ocupat cu stingerea focului. Sta in spatele geamului urias de parca ar fi piesa de muzeu. Si este.

NATURA. Frumoasa si moarta

MOSIA LUI NECURATU’. Matt Di Paola si Chris G se ofera sa ne arate locurile "exotice" din Centralia. Isi indeasa caschetele si se pierd in adancimea pamantului surpat si a gazelor ce nu mai prididesc sa evadeze din prinsoarea asflatului in doua cu noroi. Totul in jur arata de parca ai fi in mijlocul unei oale uriase in care se prepara meniul special: pamant copt cu aroma de sulf, carbune ars si copaci morti condimentate cu niste raze de soare. Daca reusesc sa treaca de aburii grei de sa-i tai cu drujba.

"E diavolul dedesubt. Si-a adus iadul in Centralia", spune pustiul zambind. E bucuros ca tocmai si-a izbit ATV-ul de un copac. I-a facut botezul, zice. S-a obisnuit cu Centralia. E ceva normal. Imi arata cimitirul. La cativa metri distanta. Sa nu va puneti intrebarea aceea. Nu! Nimeni nu vrea sa se gandeasca la asta. Mortii s-au dus. Cadavrele se topesc oricum. Ce rost mai are? "Mai greu e sa te gandesti ca, la o varsta, te astepti sa te ia. Unde te duce? La cimitir. In acest cimitir", spune Allen din nou foarte relaxat. "Daca e sa fie mai greu, las totul si plec."

FOCUL. Arde pe dinauntru

Fac stanga-mprejur si vad itindu-se de dupa aburii aia mareti un conglomerat de case. Hai, nu chiar conglomerat. Trei case intr-o casa. Alba. Inalta. Pustie. Acolo locuiesc oameni. Probabil 50% din totalul populatiei de azi a Centraliei. Bocanesc, rand pe rand, la toate cele trei usi. Decorate ca pentru Craciun. Se aude o voce, a unui tv. Imi fac sperante ca imi va raspunde cineva. Desarte. Mai plimb picioarele pret de cateva strazi si dau peste alta casa. O batrana, probabil tanara comparativ cu media de varsta, la vreo 60-70 de ani. "Nu vorbesc cu presa. Casa vicepresedintelui Consiliului Local e mai incolo. Il cheama Comarnisky. El poate ca o sa vorbeasca", si tranteste usa. Dispare, absorbita parca de un aspirator, in casa in care isi petrece 90% din timp. Zece procente se impart intre biserica, alegeri si cumparaturi. Da, mai au inca biserica. E tot pe deal, chiar langa casa lui Allen. Cateodata vin toti la biserica, toti cei 11.

"Pai, ne rugam", spune Comarnisky. "Slujba ca de obicei, ca in fiecare biserica. Ne rugam pentru pace, pentru necajiti, de-ale bisericii." Am avut noroc cu John Comarnisky. A recunoscut terminatia poloneza a numelui meu si m-a adoptat repede. Desi a oferit doar cinci minute de interviu. S-au prelungit insa. Probabil cele cinci minute erau pentru a se limita pe el insusi. Pentru ca toaca o mai opresti din tocat. Dar pe John, mai greu. In timpul in care sta inchis intre peretii protectori ai casei, se gandeste. La diferite variante. Motivele pentru care nu a fost stins focul. Pentru care statul Pennsylvania taraganeaza cu interventia. E singur. El si ursii care-i mai dau tarcoale casei, cand nu hiberneaza. Are 36 de ani. Arata ca de 60. Slab, tras la fata, cu un zambet incrustat in chipul ca de ceara. N-a avut vreme de insuratoare. El ne ofera si datele problemei.

SOSEAUA. Fierbinte sub talpi

BOGATIA DISTRUGE. "Din cate stiu eu, sunt 20 de milioane tone de carbune sub pamantul nostru. Proprietate a Centraliei. O tona de carbune de calitate costa 100 de dolari. Asta inseamna un munte de bani." Crede ca ar fi o conspiratie a statului Pennsylvania pentru a pune mana pe bogatiile minerale. Cica statul ar fi oferit 20 de milioane de dolari pentru ca restul locuitorilor sa se mute. "Dar atunci, toti ceilalti care au locuit aici sau care au avut rude vor vrea o particica. Pana se termina procesul, ai dat toti banii la avocati", motiveaza el refuzul comunitatii de a accepta oferta. Ceilalti au vandut statului. "De frica. Aveau copii. Au dat pe-o nimica toata. Pai, cand coborau in beci si puneau mana pe pereti, ardea. Ardea!", holbeaza ochii mari cat mai aproape de mine. "Aici nu se simte. Aici nu miroase. Miroase?", ma intreaba de parca mi-ar fi sugerat si raspunsul. Mirosea, sigur ca mirosea. Insa acest miros a devenit la fel de inodor precum aerul pentru acesti oameni. Repetitiile sale, din cinci in cinci minute, precum ca "Am ramas aici pentru ca e frumos aici. Ne place aici. Avem o comunitate frumoasa, bogata. E bine aici". Ori oamenii acestia au prins radacini in casele lor, in locurile lor mai adanci si mai puternice decat poate jarul carbunelui distruge. Ori se gandesc ca poate vor prinde o oferta mai buna din partea statului. Dar, apoi, ce fiinta umana ar putea indura privelistea iadului, senzatia de a sta pe jar, la propriu, pentru cateva mii de dolari? Nu este decat o ultima incapatanare. Un ultim scop in viata. Centralia este copilul lor de suflet. Il apara cu tot ce au. Se pare insa ca bogatia minerala e mai importanta pentru autoritati decat cei 1.100 de fosti locuitori.

COPACII. S-au carbonizat n picioare

CAPSULA TIMPULUI. Chiar si cu 11 locuitori, Centralia este, inca, inregistrata juridic. Au loc alegeri. Au si primar. "Are vreo 88 de ani. Dar, de opt ani, tot spune ca are 90. Nu iese din casa. Nimeni n-a reusit sa-l scoata din casa decat la alegeri. Nu putem sa inregistram un partid, pentru ca trebuie sa aiba minimum zece semnaturi. Si atunci, recurgem la dreptul primului inscris pe lista. Nu avem buletine de vot. E cam improvizat, dar ne mentinem", spune vicepresedintele CL Centralia. O alta varianta ar fi aceea ca statul nu recurge la relocarea celor 11 pentru ca e un cost de imagine politica. "Care dintre cei care spera sa fie realesi isi va permite sa reloceze niste oameni in varsta, care nu cunosc altceva mai scump decat casa? Va dati seama ca mass-media vor sari in sus." Si-mi arata mandru numerele de telefon ale celor de la CNN si NBC pe care le pastreaza alaturi de numerele in caz de urgenta. In spatele casei lui Comarnisky sade infipta in pamant capsula timpului. Pastreaza in ea marturii de un secol. "Se va deschide in 2016." Cine? "Pai, noi, cei care vom mai fi, cati vom mai fi", izvorasc cuvintele incurajatoare ale lui John.

SULF. Pute rau

ASTEPTAND SFARSITUL. Centralia nu mai este, sub nici o forma, o localitate locuibila. Efortul de a stinge focul ar fi fost prea mare. Prea costisitor. Asteapta sa plece toti, pe lumea cealalta. Autoritatile au putut astepta din 1962. Mai pot astepta un pic. Dupa care guvernul va intra in posesia terenului, o data ce oraselul va fi scos din inregistrarea juridica.

Focul din subteran ameninta acum celelalte localitati. Ashland (tinutul Cenusei) este plasat la 3 kilometri distanta. John spune ca nu va ajunge acolo. Ca focul se va stinge curand. Si Centralia va fi din nou la fel ca inainte. Va fi bine, isi spune. Este apa din subteran care va stinge jarul. Si, poate, "statul Pennsylvania va pune terenul la dispozitia unor locuitori mai bogati, unii care sa plateasca taxe mari catre buget, care sa aduca un profit statului. Pentru ca noi, acum, nu platim nici un fel de taxa". Se consoleaza acuzator. Chiar si asa, fara sa platesti taxe, nu ti-ai dori sa locuiesti acolo. Poate numai Allen Ludy cu nevasta si fiul sau. Oricare ar fi fost motivele ce i-au determinat sa locuiasca in pustietatea iadului.