Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.
__________________________
Ar trebui să înţelegem că un capital nu poate acţiona în două părţi, în acelaşi timp. Dacă-l dirijăm, arbitrar, către o industries au alta, în mod necesar el nu poate fecunda în agricultură. Două fabrici de stofă, în Neamţ, pot fi ţinute în viaţă doar rezervându-le, printr-o lege specială, desfacerea pentru armată, sau o mare fabrică de hârtie cu un capital de 3 milioane, la Bacău, poate supravieţui doar asigurându-i-se dreptul de a furniza întreaga cantitate de hârtie cerută de o administraţie bazată pe hârtie, la fel ca în Occident.
În România, vedem, totuşi, o industrie care prosperă, nu fără ajutoare de stat şi în ciuda unor drepturi zdobitoare, cum ar fi cel al berii. E adevărat că, peste tot, de la nord la sud, de la est la vest, în toată lumea, Gambrinus îşi extinde imperiul. În 1883, în România, sunt 27 de braserii şi un import de de circa 400.000 de franci de bere străină. Dreptul de acciză pe profit al statului este de 20 de franci pe hectolitru, dar la Bucureşti se plăteşte cu 15 franci mai mult, în timp ce Parisul nu plăteşte decât 22 de franci, Viena 10, Munchenul 3 şi Berlinul 1,5 franci.
Industria casnică joacă un rol considerabil, dar nedefinit, în crearea unor lucruri utile, fiindcă, la sate, ţăranii îşi fac ei înşişi mobilierul, uneltele pentru arat, iar femeile confecţionează îmbrăcămintea pentru întreaga familie.
Cine face afacerile?
Străinii ţin în mână ceea ce se cheamă afaceri, pentru că, azi, tinerii români preferă slujbele din administraţie, armată sau magistratură. Francezii şi belgienii au avut, o vreme, monolpolul băncilor; ei au fondat, succesiv, Banca Românească, în 1879, Creditul Mobiliar Român, în 1881 şi Societatea Română de Construcţii, în acelaşi an. Capitalul francez a creat, de asemenea, Compania de Gaze, Societatea de Bazalturi artificiale şi alte întreprinderi mai puţin importante.
În porturile la Dunăre – Galaţi şi Brăila –, domină engleziii şi grecii, în materie de importuri, şi mai ales în cele de grâu. O firmă engleză, "The Sulina Elevator Company" a adus, recent, pe fluviu un elevator, model american, pentru încărcarea grâului. Tot englezii au construit calea ferată Cernavodă- Constanţa, de-a lungul Dobrogei şi linia Russe-Varna care face parte din tronsonul căii rapide Viena-Constantinopole.
Grecii deţin, în continuare, în comerţ, un loc foarte important, şi cum Fanarul domina, cândva, România, mai multe mari familii fanariote au păstrat, aici, imense domenii. Elveţienii sunt, de asemenea, ca peste tot, excelenţi exportatori, la curent cu nevoile locale, economi, simpli şi oneşti în afaceri.
Ungurii sunt foarte numeroşi: ei alcătuiesc o mare parte a servitorilor calificaţi. Bucătăresele şi surugiii pe care-i vedem în casele bogate sunt originari din Transilvania. Tot astfel, printre zidari, gasim italieni, germani.
Lucru nemaiîntâlnit, românii, popor esenţial agricol, nu s-au gândit să cultive legume pentru Bucureştiul lor. În capitala, n-ar fi existat nici salată, nici morcovi, dacă bulgarii n-ar fi venit, în fiecare an, să închirieze terenuri în împrejurimi, pentru a planta culturi agricole. Iarna, ei se înotorc în Bulgaria cu portofelul plin şi revin, primăvara, împreună cu rândunelele. Lucrul acesta e suficient ca să arate că trebuie un efort de propagană, dacă se doreşte introducerea culturii intensive în România.
Chestiunea evreiască
Printre străini, ar trebui să-i numim pe evrei? Da, pentru că legislaţia îi numeşte ca atare, cel puţin pe cei care nu sunt naturalizeţi. În acelaşi timp, ei reprezintă 10% din populaţia totală a regatului, un sfert din cea a Moldovei, luată individual şi 60% din capitala provinciei, Iaşi. Problema evreilor e, aici, mai dificilă decât ne putem imagina noi, în Occident. De altfel, ea preocupă întreaga lume. La Bucureşti, toată lumea face caz de ea , de la hotelierul meu până la ministru sau rege. Prin urmare, e cazul să revin la aceastaă chestiune. Toleranţă, egalitate în drepturi, egalitate de rase, acestea sunt principii de justiţie pe care nimeni nu se gândeşte să le conteste. Dar, mi se spune, putem noi să vedem fără teamă cum se pregăteşte o ordine a lucrurilor în care întreaga proprietate, pământuri, case, uzine, căi ferate, aparţin evreilor şi în care noi, românii, suntem doar valeţii lor, slugile lor, subrdonaţii lor, în toate şi peste tot? În lupta economică, evreul îl devorează pe român cu aceeaşi siguranţă cu care paianjenul devorează o muscă.
Românul e briant, inteligent dar nu prea muncitor şi foarte cheltuitor, imprevizibil, mereu gata să se îndatoreze, pentru a-şi satisface plăcerile de moment. Ţăranul îşi vinde recolta la cârciumă, ca să-şi cumpere rachiu, boierul îşi arendează pământul ca să se distreze la Paris ori la Mehadia.
Evreul e econom, avizat, întotdeauna capabil de o afacere avantajoasă şi dispune de această putere într-o ţară de oameni îndatoraţi, pentru care banul contează enorm. În afaceri, evreul dovedeşte o superioritate incontestabilă. El e mai bine dotat, sub toate raporturile, decât alte rase în mijlocul cărora trăieşte.
În lume, păstrând proporţiile, rasa israelită are mai mulţi filosofi, poeti, artişti, scriitori şi mai ales jurnalişti - superioritate enormă într-o vreme în care presa este nu a patra, ci prima putere în stat. Înarmată cu această inteligenţă superioară, proclamând libertatea şi egalitatea, evreii îşi asigură victoria inevitabilă şi definitiveă. Puneţi într-o sticlă apa şi ulei; agitaţi, amestecaţi cât vă place: amestecul nu va fi posibil şi de îndată ce veţi lăsa sticla din mână, uleiul se va ridica deasupra apei. Tot aşa e şi evreul, în Orient. Dacă n-am lua în considerare decât progresul pe care-l asigură banul, n-am avea de ce să regretăm că rasa cea mai energică, cea mai aptă să producă şi să economisească ia locul unei alte rase, mai lejere, mai puţin apta să creeze capital. Doar că înţelegem că rasa destinată a fi mâncată sau cel putin subalternizată nu se împacă cu acest statut şi încearcă să se apere. Este ceea ce fac românii, într-un fel aparte.
Sensibile la reclamaţiile şi plângerile evreilor, marile state au impus României, prin Tratatul de la Berlin, obligaţia de a admite egalitatea în drepturi pentru toţi, fără distincţie de cult. Astfel, Constituţia română, modificată în 1879, proclama, în articoluil 21, că "libertatea de conştiinţă este absolută", iar în articolul 7, că "diferenţa de convingeri religioase şi de confesiune nu constituie, în România, o piedică pentru obţinerea şi exercitarea de drepturi civile şi politice." Desigur, nu se poate cere mai mult. Nici constituţiile statelor celor mai libere nu conţin garanţii mai complete, mai explicite. Numai că paragraful 5 din acel articol 7 spune: „Nu pot obţine imobile rurale în România decât românii, sau cei naturalizaţi români." Or, evreii sunt consideraţi străini. Care pot, la cerere, să se naturalizeze.
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Continuare în numărul viitor
