Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Picioarele i se afundă în mocheta rosie, tremurânde. Păşeşte alert, cu braţele ridicate şi cu gura până la urechi. În spatele lui, kinetoterapeutul Cosmin are mâna pregătită să-l prindă la cel mai mic gest de dezechilibru. Îl cheamă Alexandru. Are 8 ani. S-a născut după un accident de maşină, la 5 luni şi jumătate. Mama a ajuns într-un azil, fără să mai ştie cine este sau că în lumea asta există un copil al ei. Tatăl nu l-a recunoscut niciodată, iar băiatul firav şi bolnav a ajuns să fie crescut de o bunică de 80 de ani. Ţinut înfăşurat în cârpe, şi mutat de pe un pătuţ pe altul. Dintr-un colţ de cameră, Florica Cakmak îl priveşte. De doi ani de când îi calcă pragul miniclubului pe care l-a deschis, băiatul e de nerecunoscut. Dacă în trecut nu se putea mişca, nu putea merge, era spastic, avea musculatura atrofiată, dupa 6 luni de lucru intens, zi de zi, băiatul era deja pe picioarele lui. Acum două săptămâni bunica lui Alex s-a prăpădit. De atunci, Florica Cakmak ia copilul acasă la ea în fiecare seară. Aşa simte şi aşa face. Aşa a simţit şi în urmă cu trei ani să puna bazele unei fundaţii care să ajute copiii bolnavi şi pe părinţii lor aflaţi în situaii critice. Fără să le ceară nici un leu. Fundaţia Nane. Mai mult de 120 de copii din toată ţara cărora le trimitea pachete cu alimente, haine sau chiar bani. Un an mai târziu avea să apară şi clubul Nane, şi logopezi, şi psihoterapueţi specializaţi în terapie ABA şi kinetoterapeuţi. O mână de oameni, neplătiţi de nimeni, care doreau însă, să facă minuni.. Să simtă că pot transforma răul în bine, că un necaz poate fi, de fapt, o uşă deschisă către împlinire.
Aşa s-a întâmplat în cazul fondatoarei fundaţiei. A născut un copil bolnav, cu o formă rară de epilepsie şi cu retard neurologic. Pe Nane. Prinsă în vârtejul unei boli ce părea la vremea respectivă că îi decimează familia, că îi strică rostul unei vieţi armonioase, femeia a reuşit însă să redescopere viaţa. Să decodifice mesaje cărora altă dată nu le-ar fi dat atenţie. ”Eram un om egosit. Până să încep lupta pe care am dat-o cu boala lui Nane, nu vedeam copiii bolnavi, cu probleme. Pentru mine, ei nu existau”, povesteşte doamna Cakmak. A renunţat la căsnicie, măcinată de reproşurile pe care şi le aduceau unul altuia, cum că nu ar face suficient pentru copil. Şi s-a dedicat fetei. Oribită de dragostea şi de grija faţă de ea. Nu a fost medicament vechi sau nou, din ţară sau din străinătate pe care copila să nu-l fi încercat. La 6 ani, Nane înghiţea un medicament permis a fi folosit după vârsta de 16 ani. N-a fost ţară despre care să audă că ar exista vreun medic sau vreun tratament miraculos care ar putea să-i scoată copila de sub ghearele crizelor de epilepsie, în care să nu fi mers. În goana dupa vindecare, mama abia dacă mai avea răgazul să vadă dincolo de boala fetei. Să-i privească chipul şi să se bucure de ceea ce-i dăruise Cel de Sus. ”Copilul acesta bolnav m-a schimbat total. Credeam că sunt cea mai nefericită persoană şi mereu întrebam, de ce Doamne mi se întâmplă mie toate acestea, cu ce am greşit? Abia când am ajuns la şcoala specială, unde am văzut cum se poartă cadrele cu copiii, adoptând un comportament inumam, am conştientizat că nu mai sunt la fel. Că îmi pasă. Că vreau să ajut. Că sunt cel mai fericit om că o am pe Nane. Şi mai cred că în proporţie de 80%, Nane are handicapul din cauza mea. Eu o încălţam, deşi ar fi putut şi ea, eu îi aduceam un pahar cu apă, când ar fi trebuit să o învăţ să-l ia singură, eu o îmbrăcam, eu îi dădeam să mănânce. Eu făceam totul pentru ea, ca nu cumva să sufere. Târziu am deschis ochii şi am încercat să fac din ea un copil normal”. Vocea femeii tremura sub puterea emoţiilor. Şi a amintirilor. Ar lua-o şi acum de la capăt, dacă i s-ar cere. La fel ar proceda. Şi-ar vinde un apartamant, aşa cum a făcut în trecut, ca să îşi deschidă centrul pentru copii bolnavi, şi-ar mai vinde şi maşina, atunci când banii nu i-ar ajunga să plătească chiria clădirii în care se află, transportul copiilor de acasă la club şi inves, mâncarea şi salariile terapeuţilor, ba chiar şi cele două kilograme de aur pe care le-a strâns de-a lungul timpului. Doi ani a gătit zi de zi pentru cei 16 copii pe care îi are în grijă la clubul Nane. ”Erau momente în care nu ştiam încotro să o iau. Nu mai avem nici un sprijin, nici un ajutor. Mă trezeam la 5:00 dimineaţa şi eu şi fiica mea mai mare, de 27 de ani şi mergeam cu maşina din Voluntari în Băneasa şi apoi în Drumul Taberei să adunăm copiii bolnavi şi să-i aducem la centru. A fost o muncă titanică. Mulţi cred poate despre mine că sunt nebună. Dar nu regret nimic, după cum nu m-aş mai putea întoarce la meseria mea de jurist lăsată cu mult timp în urmă”.
”Arată-mi pisica!”, îi cere psihologul lui Florin, un copil cu sindrom Down. Băiatul priveşte atent imaginile de pe masă şi indică corect animalul. ”Bravooo”, se bucură terapeutul. Florin aplaudă fericit. Din când în când îşi aduce aminte de mama şi imediat faţa i se întristează şi începe să se tânguie, asemenea unui animăluţ trist şi părăsit. ”A fost o adevărată minune că am reuşit să venim la această grădiniţă. Noi suntem din provincie. Şi ne este foarte greu cu banii. Ca să vin aici, am ales să stau la cumnata mea în Bucureşti şi soţul să stea acasa cu fiica mai mare de 11 ani”, povesteşte Corina Dumitru, mama lui Florin. Când îl vede pe băiat cum se joacă cu mingea, cum începe să pronunţe cât mai multe cuvinte, graţie orelor de logopedie, simte cum creşte inima-n ea. ”Acasă nu putea să stea la măsuţă, era mereu agitat, nu mânca niciodată mâncare gătită. Sunt multe schimbări în bine. Numai o şedinţă de logopedie m-ar fi costa în particular 60 de lei. Noi trăim din alocaţiile copiilor şi din salariul soţului, nu ne-am fi descurcat. Aici totul este gratuit. Ce am fi putut să-i cerem mai mult lui Dumnezeu?” , spune femeia de 30 de ani cu recunoştinţă, şi-şi strânge cu putere copilul la piept.
Cătălina are breton şi păr negru, tuns până la umeri. Mă priveşte atent, se învârte de câteva ori în jurul meu, după care se aşează liniştită lângă mine. Îmi ia mâna în palma ei mică şi începe să mişte pixul pe foaia de hârtie. De-ndată apare o floare cu petale mari şi un soare strălucitor. Ca prin vis, chipul serios al copilei se însenizează. Îmi zâmbeşte larg. Terapeuta o roagă să se aşeze la măsuţa de lucru. Copila, cu morişca în mână, obţinută ca răsplată pentru comportamentul ei frumos, execută întocmai. ”Hai să colorăm”, o îndeamnă tutorele. ”Foarte frumos, bravo”. ”Cătălina suferă de autism. Acum câteva luni era cu totul schimbată. Nu te înţelegeai cu ea. Nu era chip să stea la masă, nu stabilea contactul vizual, nu avea răbdare să răsfoiască o carte. Face progrese minunate”, explică terapeutul Raluca Paun. Şi ea, şi Cosmin au lucrat luni de zile fără să fie plătiţi. Din dragoste pentru copii. Din lipsa fondurilor, Florica Cakmak a fost de câteva ori la un pas să renunţe la centru. ”Se adunaseră multe datorii. Am riscat sa îmi pierd şi eu casa. Nu mai plătisem de multă vreme rata, pentru că toţi banii care îmi intrau în mână se duceau către centru. În urma divorţului au rămas nişte proprietăţi, nişte bani care îmi vin constant. Dar şi ei sunt insuficienţi pentru toate nevoile noastre. Niciodată nu am luat nici un bănuţ de la fundaţie. Nici eu şi nici ceilalalţi oameni din administrativ. Ba din contră, tot ce strângem, la centru ajunge”, povesteşte femeia. De fiecare dată însă, au fost salvaţi de oameni care înfăptuiesc minuni. Unii i-au plătit chiria, alţii i-au dat bani pentru salariile terapeuţilor şi drumul a putut fi continuat. Cei 16 copii bolnavi de tetrapareză spastică, de autism sau sindrom Down au putut să vină dimineaţă de dimineaţă. În veselia lor, nimic nu pare să-i afecteze. Nici măcar boala grea care i-a îngenunchiat pe părinţi, iar pe ei i-a făcut neputincioşi. Printre personajele de desene animate de pe pereţi, printre jucării şi chipurile vesele ale oamenilor din jurul lor, copiii se bucură. Din când în când, Nane îi vizitează. Le dă să mănânce, îi ia în braţe şi îi pupă mereu. Aşa cum a făcut şi mama ei cu ea, timp de 16 ani. Nu poate fi lăsată singură, pentru că oricând poate să facă o criză de câteva secunde sau una care să ţină chiar şi 10 minute. Este în ultimul an la şcoală. Nu ştie să scrie, nici să citească. Dar ştie ca nimeni alta să te mângâie, să-ţi zâmbească şi să îţi spună, aşa cum îi zicea mamei, pe vremea când avea doar câţiva anişori: ”Nu plânge mami, o să mă fac bine! Zâmbeşte! Trebuie să fim veseli!”
Să ducem binele mai departe!
Fundaţia Nane s-a înfiinţat în 2011. Un an mai târziu a apărut şi clubul Nane. Cheltuielile pe o lună de zile ale clubului se ridică la apropximativ 5.500 de euro. Bani mulţi, pe care Florica Cakmak nu reuşeşte întodeauna să-i strângă. Cel mai mult şi-ar dori acum să găsească un alt sediu pentru care să nu mai fie nevoită sa dea atât de mulţi bani. ”Dacă am găsi o altă casă cu o chirie modică, ar fi minunat. M-aş încumeta să iau mai mulţi copii. În condiţiile astea mi-e teamă să măresc efectivul, pentru că mi-ar trebui şi mai mulţi terapeuţi, mai multă mâncare, iar cheltuielile ar fi prea mari ca să le putem suporta”, explică doamna Cakmak. Pentru cei care vor să se alăture Fundaţiei Nane, să o sprijine, la Bancpost Pipera s-au deschis următoarele conturi: în lei: RO50BPOS72007055448RON02 şi în euro: RO82BPOS72007055448EUR02.
Citește pe Antena3.ro
