Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După ce a scăpat de la moarte prin înfometare, îi intrase în reflex un gest. Era, nu era nevoie, el venea zi de zi acasă cu o sacoşă de pâine. Să fie acolo, pentru cui îi va trebui! De fiecare dată când m-am întâlnit cu el după ce fusese în oras, vedeam poposind trecător pe fotoliu sacoşa cu pâini! Într-una din zile mi-a încredinţat povestea tragică a vieţii sale. O mărturie cutremurătoare primită de la regretatul prof. univ. dr. Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste. Iată cum justifica el faptul că toată această istorie a fost scrisă abia la vârsta senectuţii: “Pentru că nimeni nu credea ce povesteam şi nici nu e de crezut ce mi s-a întâmplat”.
Drumul spre Auschwitz şi Mauthausen
Iată povestea drumului către infernul ce îl aştepta. “A venit şi ziua tristă de la începutul lui iunie, când am fost duşi la gară şi puşi în vagoane. Tatăl meu a fost deosebit de simpatizat şi a obţinut favoarea ca să fim într-un vagon cu mai puţini inşi şi să ni se alăture şi bunicii mei, trăind ultimele zile împreună cu ei. Călătoria a durat aproximativ trei zile. Primeam mâncare şi apă pentru supravieţuire, dar şi nevoile trebuiau făcute într-o găleată din vagon, care se deşărta din când în când, trăind mereu în duhoare. Trenul trecea prin Polonia, cred că cea mai mare gară era Katowice. Odată, când am staţionat mai mult într-un teren deschis, tatăl pistruiatei a reuşit să ajungă la vagonul nostru şi a primit permisiunea să mă ducă până la fiica sa. Era o întrevedere duioasă, cred că ultima din viaţa ei. Într-o noapte la orele 2.00 (atunci mai aveam ceasuri cu noi) am ajuns la Auschwitz. Am fost somaţi să ieşim din vagoane şi nu ne-a fost permis să luăm cu noi nimic din bagaje. Am fost aranjaţi de către alţi deţinuţi, evrei polonezi, care erau de mai mulţi ani acolo, pe două rânduri, bărbaţi şi femei. Eu aveam un bandaj pe cap, deoarece după intoxicaţia cu morfina aveam o supuraţie la urechea dreaptă. Tata mi-a scos bandajul şi m-a instruit: dacă eşti întrebat câţi ani ai, să spui 18, iar despre muncă să spui că vrei să munceşti. Atunci m-am despărţit de bunica. La capătul rândului de bărbaţi stătea un ofiţer german, despre care am aflat ulterior că era dr. Mengele. Când am ajuns în faţa lui mi-a pus întrebările prevăzute de tata. Şi el a declarat o vârstă mai mică, aşa că am rămas împreună. Bunicul a fost dirijat în cealaltă parte. M-am despărţit şi de el.Grupul de bărbaţi rămas compact a fost dirijat sub vestita poartă pe care scria: “Arbeit macht frei” (“Munca eliberează”). Din momentul coborârii din tren am văzut două focuri mari. Erau crematoriile. Pe urmă am ajuns într-o sală. Trebuia să ne dezbrăcăm la pielea goală, din nou am fost dirijaţi către cei care ne-au tuns, la cap cu păr foarte scurt (câţiva milimetri) şi la ras, pe cap cu o dungă lată de două degete la mijloc, iar sub braţ şi la organe genitale complet. Urma duşul obligatoriu (am aflat pe urmă că bătrânii au fost gazaţi la “baie”), după care am primit “uniforma”, haine vărgate, o bască (Mütze) vărgată şi încălţăminte cu pânză şi talpă de lemn. În fine am ajuns într-o baracă. Eram aşa de mulţi, încât noaptea dacă doream să ne întoarcem de pe o parte pe alta, trebuiau să se întoarcă aproape toţi (eram ca heringii în conserve). Spaţiul restrâns în jurul barăcii era înconjurat de sârmă ghimpată, ca să nu ne amestecăm cu alţi deţinuţi. În fiecare zi se făcea “Appell”. Într-una din zile s-a făcut apel la cei care aveau vreo meserie. Atunci s-a separat de noi un bun prieten al tatălui meu, Paul NEUMANN Pál, spunând că este tâmplar. El era copropietar la un magazin de fierărie din Baia-Mare. Nici pe el nu l-am mai văzut de atunci. După o săptămână ne-au pus iar în vagoane. Nu eram mulţi într-un vagon, dar trebuia să ne aşezăm turceşte aproape toată ziua, ceea ce nu era uşor. De această dată călătoria a fost mai rapidă şi am fost coborâţi undeva, nici noi nu ştiam la început unde. Urma un marş de câţiva kilometri. Eram cinci într-un rând şi trebuia să ne ţinem de braţ. Am trecut printr-o localitate care se chema “MAUTHAUSEN”. Ţin minte şi acum, cum oamenii se uitau la noi. Am văzut un “Konditorei” (cofetărie) şi mă gândeam, cu ce sunt eu mai prejos decât cei care stau acolo şi mănâncă prăjituri. A urmat un urcuş destul de abrupt şi am ajuns în lagărul din Mauthausen (pe care l-am revăzut în anul 1983, cu soţia mea, care a rămas înmărmurită de cele văzute, inclusiv cariera de piatră pe care am avut fericirea să n-o văd atunci, căci în caz contrar acum nu aveam ce povesti). În lagărul din Mauthausen nu s-au întâmplat prea multe evenimente importante. Unul dintre ele era faptul că am primit numere, nu tatuate ca la Auschwitz, ci o brăţară de sârmă cu o plăcuţă metalică pe care scria numărul. Acelaşi număr s-a imprimat şi pe “uniforma vărgată” (la piept şi picior), dar în faţa numărului era un triunghi echilateral, cu vârful în sus, colorat în roşu. Eu am primit numărul 72762, iar tatăl meu 72763. Al doilea eveniment era cel când ni s-a cerut ca copiii sub 18 ani să fie separaţi. Tatăl meu nu mai era sigur de deciziile lui şi m-a pus să aleg. Categoric am spus că vreau să rămânem împreună. După trei zile am fost repartizaţi la lagărul din Melk”. (Va urma)
