Legendă nouă lângă Curtea Veche

De la Cota 2000 a Bucegilor, pana in Centrul Vechi al Bucurestilor, distanta se masoara, in conditii speciale, cu gandul. El e rigla gradata a plasmuirilor, pe care prietenul meu, Sorin Aldescu, le traieste la extreme: cand e la munte, se viseaza la ses; cand e la ses, moare de dor dupa munte.

Hanul de pe streasina Bucegilor

Ne-am cunoscut la capatul de sus al telecabinei din Bucegi, care-si depune pasagerii intr-o sala de asteptare cu miros de mancare la ceaun. Restaurantul lui, ca un han la o rascruce de vanturi aromate, m-a cucerit din prima clipa. Ceaunele existau, cu adevarat, capacele lor erau rasturnate, lasand, intamplator, la vedere, ca niste pulpe dezgolite de odalisca, ciozvarte de miel inecate in sosuri apetisante. Ceaunul nu era crapat, desi asa scria pe firma sugubata, si nici nu bolborosea de capul lui, pentru ca un ochi atent si un polonic de lemn il pazeau discret.

Asa l-am vazut prima data pe acest Gargantua de Bucegi, exemplar rar si pe cale de disparitie, de compagnon la drum lung, care stie sa glumeasca serios. Pentru conformitate, va pun pe hartie dialogul nostru de intampinare: 'Buna ziua si bine ati venit. Simtiti-va ca acasa!' 'Ce fierbeti acoloA' 'UndeA In Ceaunul asta CrapatA' 'CrapatA Nu vad.' 'Pai, asa-i spun eu... O fierb pe Elodia...' Asa aveam sa aflu ca, atunci cand i se face foame, omul cocotat pe streasina Bucegilor ar manca orice. De fapt, e o mica povestioara la mijloc. Alegerea denumirilor bucatelor a fost intamplatoare. Sorin Aldescu, creatorul retetelor, imi spunea ca pe vremea cand criminalistii bateau cararile Bucegilor, in cautarea celebrei avocate disparute, in cuhnia de la Cota 2000 tocmai fierbea o oaie, cu totul, din carnea ei urmand sa fie pregatit un ghiudem pe cinste. "Ca sa legi carnea, iti trebuie o zeama buna de oase de oaie. Unul dintre cei care participau la investigatie a trecut pe acolo si, tras de nas de mirosul de carne fiarta, a bagat polonicul in oala. «Ce-ai aiciA», m-a intrebat, ridicand cateva ciolane de ovina. «Ia, o fierb pe Elodia!», i-am spus in gluma. Si atunci m-am hotarat ca ghiudemul facut dupa reteta aceea sa-l numim chiar asa.'

Deocamdata, la Ceaunu’ Crapat de la Munte doar doua preparate au o poveste. Celelalte, gustoase cum altele nu-s, inca n-au nume. Nici carnatii, salamurile si pastramurile. Nici branzeturile, conservele din ciuperci si fructe de padure. Nici lichiorurile, aduse la masa in sticle mesterite de-un artist glajar (abia scoase din congelator, de pare ca licoarea e vie si cu ardoarea ei topeste gheata, lasand sa se vada contururi rosietice de femeie). Toate acestea n-au un nume, altul decat cel comun. Insa lui Sorin Aldescu, zis si Sorry Talent, ii surade ideea unui botez colectiv. Un botez de bucate, fireste, pe care sa-l incepi cu lichior de pere de jneapan, sa-l treci prin cuhnie (si prin camara cu muraturi) si sa-l inchei cu o bardaca de vin.

Intr-o intersectie din Centrul Vechi

Schimbare de decor. La un an de la prima mea intalnire cu Sorin Aldescu, in Bucegi, ne revedem in Bucuresti, in Centrul Vechi, intr-un alt local, care poarta insa acelasi nume: 'La Ceaunu’ Crapat'.

Jovial si galant, prietenul meu ma asaza la masa de parca nu ne-am fi vazut de ieri. Acelasi... Ceaun Crapat, cu aceleasi vase pe foc, aceleasi fierturi ale caror arome ajung, de data asta, nu la narile Sfinxului din Bucegi, ci pana in Piata Sfantul Gheorghe. 'Ai sa te trezesti cu Brancoveanu la masa', ii spun, in gluma, dar el pare multumit sa ma aiba pe mine. Sorin a hotarat sa coboare la ses, ca pastorii in transhumata, bucatele gatite de el cu pasiune gasindu-si loc intr-o vitrina frigorifica pivotanta, care prezinta oferta restaurantului deschis abia de cateva saptamani: fasole, ciorbe, zacusca, pastrama, carne la garnita, miel in unt de oaie cu usturoi salbatec, gustarea casei – jumari din porc de casa, slanina de porc de casa, sorici, drob de ciuperci, urda de burduf, carnatii Q7... (al carui nume vine de la un SUV Q7, care, la foame, poate ajunge, chiar si el, in pericolul de a fi... mancat!) si, bineinteles, ca la orice masa de roman, sarmale.

Cum e foamea bucuresteanuluiA, ma intreb. E o foame diferita de cea a montaniardului, e mai mult un apetit select decat o haleala satioasa. Mancarurile de vitrina ale lui Sorin sar in farfuria clientului de la sine, mai ales daca acelasi client de la munte e devenit client la ses, recunoscand primatul 'ceaunului crapat' al amicului meu.

In toata aceasta demenajare de sus in jos (cu provocarile ei, care tin de oameni noi ce se alatura celor vechi si de cutumele reinventate ale Micului Paris efervescent) exista si o unda de tristete. Sorin Aldescu s-a mutat intr-o camera cu ferestre la strada de unde urmareste miscarea de du-te-vino a lumii aglomerate care da farmec Centrului Vechi. Fenomenul ar trebui sa-l bucure fara limita, pentru ca legenda cea noua de langa Curtea Veche creste vadit, spusa mai departe de gura clientilor multumiti. Doar ca... dupa o luna de stat la oras, omului i s-a facut dor de munte, de cainii lui, de familia de vulpi, de ursi, de soimi... Pe toti ii hranea din mana si chiar daca sotia lui, Maricica, a ramas sa-i tina locul, e altceva, pentru ca, zice el, 'animalul simte diferenta dintre mana de femeie si cea de barbat'.

Mai are a se plange de ceva: 'M-am dereglat cu somnul. Metabolismul a luat-o si el pe alte carari. La munte, munceam de dimineata pana seara; aici, la Bucuresti, de seara pana dimineata'.

Dar pentru ca, o recunoaste, marele lui talent e... ambitia ('Sunt bataios, nervos, sunt un om viu!'), nu va renunta la reduta cucerita la intersectia de strazi din Centrul Vechi. Asa cum n-a renuntat nici la cea cucerita mai demult la raspantia vanturilor, pe fruntea muntilor Bucegi. 'Ce voi face cu restaurantul astaA' – raspunde el unei intrebari. 'Vreau sa fiu seful strazii, dupa primele sase luni. Este singurul restaurant cu specific romanesc de aici si asta ma face sa ma simt mandru. Acolo la mine, la munte, am auzit ca Centrul Vechi e un fenomen si atunci am coborat aici, ca sa-l cuceresc'.

Hanul dintre lumi

Ii povestisem mai demult fiicei mele despre 'Ceanu’ Crapat' si ea imi zambise, complice. Dupa o vreme, mi-a spus ca numele acela apare si-n cartea micului vrajitor car­­­­­­­e a ingenuncheat lumea. A lui Harry Potter. 'E acolo un han caruia ii spune chiar asa: Ceaunu’ Crapat. E o interfata intre lumea «incuiatilor» si cea a vrajitorilor...' Promit sa citesc cartea, dar pana atunci remarc ca Sorry Talent a fost inspirat alegand numele acesta pentru restaurant. E o interfata intre lumea ta cotidiana si cea in care poti degusta bucate create de un... vrajitor. Un vrajitor bun, care, in loc sa-nvarta in ceaunul cu potiuni magice, isi vara lingura in cel cu zacusti. 'Fac si cate o mie de portii o data!', imi spune el, dandu-mi sa gust din zacusca pregatita aici, la kilometrul zero, care nu se deosebeste insa nici macar cu un fragment de nota gustativa de cea pe care o pregateste in munte. Si pentru ca, o data cu toamna, a venit si timpul mustariilor, imi aduce dinainte o pastrama de berbecut de casa si-o cana de lut cu must dulce si intepator la limba. Papilele mele gustative recunosc bucuria de a manca si de a bea numai mancaruri autentice, pregatite cu stiinta veche, din ingrediente proaspete, naturale, sanatoase. Totul fara chimicale, fara E-uri care sa bulverseze simturile si sa ne pacaleasca. Mancarea e... cinstita, ca si oamenii de la munte.