MÂNÂSTIREA NECHIT - La răscruce de Zenovii

Pentru o clipă, sfinţenia a fâlfâit străveziu pe lângă noi, zburând din mâna bătrânului. Parcă am fi sărutat nişte moaşte, nu dreapta părintelui. Parfumul acelei mâini ne-a stăruit mult în minte.

Are trupul firav, iar bolile s-au cuibărit în el spre a-i încerca răbdarea şi credinţa. Plin de tăcere înţelegătoare, de duhul blândeţii şi al rugăciunii. Aşa este părintele Zenovie Ghidescu, un duhovnic coborât parcă din "Pateric". Albe ca neaua, părul şi barba îi flutură în vânt ca prologul unei vieţi trăite neîncetat în iubire de Dumnezeu. Aici, la Mănăstirea Nechit de pe valea pârâului cu acelaşi nume, din judeţul Neamţ, s-a retras părintele Zenovie după ce a lăsat ordine şi armonie prin mănăstirile şi parohiile prin care a trecut. La cei 90 de ani ai săi, părintele Zenovie Ghidescu este stareţul prin execelenţă, deşi, paradoxal, are stareţ. Pe celălalt părinte, Zenovie.

Coleg cu Sf. Ioan Iacob
Nu degeaba am spus că bătrânul părinte Zenovie este parcă venit din "Patericul" plin de pilde şi minuni. În 1934 avea 16 ani, când, în casa părinţilor săi din satul Hociungi, au venit doi călugări de la Neamţ cu un film religios. Nu filmul l-a impresionat pe tânărul Vasile, ci viaţa lor de călugări. A plecat şi el la mănăstire. Înainte de aceasta, străbunica Smaranda i-a spus: "Dacă a fi ceva de capul tău, să mergi la ctitoria neamului nost, la Nechit". A trecut prin multe locuri, mănăstiri, schituri şi parohii, unde l-au trimis mai-marii lui. Printre acestea, Mănăstirea Bistriţa din Neamţ, unde a convieţuit alături de Patriarhul Teoctist şi de Ioan Iacob, Sfântul de mai târziu de la Hozeva. Abia în 1948 a fost numit stareţ la Schitul Nechit. Atunci şi-a adus aminte de spusele străbunicii. Străbunicii săi trăiseră o minune. Se apropiau de 50 de ani şi nu aveau un copil. Stareţul de atunci de la Nechit le-a spus: "Dacă la anul pe vremea aceasta veţi avea un copil ce veţi face cu el? Îl veţi da bisericii? Sau îl veţi păstra şi veţi face în schimb reparaţii la biserica schitului?". S-au întors să repare biserica, pentru că le-a dat Dumnezeu un fiu. Peste timp, strănepotul acelei familii, părintele Zenovie, a ajuns la Nechit.

Renaşterea
După câteva luni de stăreţie la Nechit, părintele s-a îmbolnăvit rău şi a plecat pentru nouă luni la tratament. Când s-a întors a găsit o paragină. Povestirea episodului întoarcerii pare desprinsă din Vieţile Sfinţilor. "Nu mai era nimic. Nici trăsură, nici cai, nici oi, nici porci, nici păsări, nici provizii. Parcă, în lipsa mea, singura preocupare a celor rămaşi a fost să prăduiască tot ce găsiseră. Totul era paragină, ca şi viaţa de obşte. Trăirea duhovnicească era decedată", mărturiseşte părintele. Lăsase 24 de vieţuitori, a mai găsit doar opt, dintre care doar unul dintre cei vechi. Stareţul le-a spus că vrea să instituie un program riguros. "A doua zi, am intrat în rânduială şi, când clopotarul a tras clopotul la ora 5:00 dimineaţă, monahii s-au speriat, afară de ieromonahul Visarion Baghiu, care-mi ştia rânduiala... Chiar de a doua zi am dat telegramă, în taină, tuturor fraţilor care au părăsit schitul după plecarea mea, să se întoarcă la vatra lor, care mai vor. Cei opt vieţuitori de la schit nu ştiau ce fac eu, dar nici eu nu ştiam ce plănuiesc ei. Astfel că şapte călugări din cei opt şi-au încărcat bagajul în căruţele pe care le-au adus din sat şi au plecat, iar eu am rămas singur cu ieromonahul Visarion, care-mi spusese râzând că i-au alungat slujbele de noapte...", povesteşte părintele Zenovie. "Seara, la vecernie, merg să bat toaca mai întâi, după rânduială, în jurul bisericii, dar când îmi arunc ochii la poarta din vale, la intrarea în schit, văd intrând pe poartă un grup de monahi. Înţeleg că sunt fraţii pe care i-am chemat. De bucurie am scăpat toaca din mână şi alerg înaintea lor să-i îmbrăţişez, iar ei m-au întâmpinat cântând cu mare bucurie: «Pe stăpânul şi stareţul nostru, Doamne îl păzeşte!» ... Au plecat şapte şi au venit zece". În acea seară, la slujba litiei, nu aveau nici un bob de grâu. Unii fraţi l-au sfătuit pe stareţ să nu mai facă deloc slujba dacă nu au cu ce. Dar el le-a spus că o să facă şi fără grâu. "A doua zi, minune! Era 20 decembrie, iar după oficierea Sfintei Liturghii ne sosesc cinci care trase de boi, încărcate cu tot felul de provizii, printre care se găseau şi saci de grâu." Aşa a început renaşterea Schitului Nechit după revenirea părintelui Zenovie Ghidescu.

Minunile s-au ţinut lanţ. Schitul nu mai avea nici un animal, iar călugării se sfătuiau să cumpere două oi pentru lapte. Ca din senin, au venit nişte oameni de la Dorna şi s-au oferit să ajute cu ce pot. Auzindu-le nevoile, le-au trimis patru vaci tiroleze, două juninci şi patruzeci de oi.

Acum, povara anilor nu-l mai lasă pe părintele Zenovie Ghidescu să iasă din chilie decât la Sfânta Liturghie săvârşită duminica şi în sărbători. Este purtat cu grijă şi sfială de câte un călugăr tânăr prin curtea mănăstirii. Stă foarte puţin de vorbă cu cineva, pare a avea lumea sa, mai aproape de cer decât de oameni. Credincioşii veniţi să-l vadă şi să-i audă sfatul se mulţumesc şi numai cu o binecuvântare.

Zenovie cel tânăr
Părintele Zenovie cel tânăr, stareţul, ne povesteşte: "Cel mai mult am învăţat de la părintele Zenovie evlavia lui faţă de cele sfinte, faţă de slujbele bisericii. Ani la rând, indiferent de neputinţa trupească, el a slujit zilnic Sfânta Liturghie. Era primul în biserică după baterea toacei.

A avut o grijă deosebită de pomelnice, de banul văduvei, se lipsea de somn, de mâncare, de odihnă pentru a citi toate pomelnicele. La ora 3:00 el era în picioare! Un om din lumea aceasta, dar cu o trăire de dincolo, sfinţitoare. Ne spunea că preotul este ca un actor pe scena sfinţeniei supreme a lui Dumnezeu. O singură greşeală poate strica tot, poate sminti oamenii".

În timp ce ne povesteşte cu drag despre bătrânul devenit legendă, călugării trec încoace şi-ncolo pe lângă noi, cu diverse treburi, mersul lor scoţând un sunet specific de paşi grăbiţi sub faldurile groase. Părintele Laurenţiu, eclesiarhul, părintele Iosif, economul mănăstirii, părintele Celestin, administratorul, părinţii Zaharia, Calinic, Serapion, Antonie, Gabriel şi fraţii Vasile şi Ion. Doar pe ei i-am cunoscut din cei 14 vieţuitori ai mănăstirii.
Părintele Celestin dă fuga să închidă la locul lui un struţ scăpat din curtea destinată celor şapte animale.

Fostul balerin
Ceea ce place însă din prima clipă la Nechit şi te face să revii este firescul şi naturaleţea cu care eşti întâmpinat. Fiecare pelerin este aşezat la masă, indiferent de ora la care ajunge. Apoi, părintele stareţ vorbeşte cu fiecare om în parte. Cu monahii ştie să fie şi un frate egal, dar şi să se impună când este cazul. Pentru a nu nedreptăţi pe cineva, face balet cu graţie duhovnicească printre situaţii şi stări de suflet. Doar era să fie balerin!

"Am făcut coregrafie până la 16 ani şi jumătate. La un spectacol mi-am invitat şi duhovnicul, părintele Nicolae Buhuşi, din Leleşti, judeţul Vaslui. După ce s-a terminat, mi-a spus: «Frate Gheorghiţă, trebuie să alegi ori raiul, ori iadul...» Eram îmbrăcat în constumaţia de la balet şi nu i-a plăcut... Mi-a dat să citesc 40 de paraclise şi cînd am ajuns la al 28-lea a trebuit să plec la alt spectacol, la Bârlad. Iar staţia de autobuz era departe de sat, cam la cinci kilometri. Treceau două autobuze la aceeaşi oră, dar în sens opus, unul spre Bacău, altul spre Bârlad. Şi am zis în mintea mea: «Dacă e de la Dumnezeu să plec la mănăstire o să vină primul autobuzul spre Bacău şi o să mă urc în el, dacă nu, înseamnă că eu sunt pentru lume, nu mă iau eu nici după popa, nici după altcineva». A venit autobuzul care ducea la mănăstire. Aveam un ceas electronic de plastic, de la tata, mă uitam la el şi număram minutele. Celălalt a venit după 6 minute. Acum, unde să mă duc, la ce mănăstire? În minte, mi-a venit o întâmplare din 1985. Tatăl meu era brigadier şi nu prea se ducea la biserică. Îi zicea mamei: «Nu mă duc la biserică, părintele Nifon de la Nechit m-a asigurat că se roagă el pentru mine. Dar voi să vă duceţi!». Şi am venit aici, la Nechit. De la Roznov am venit pe jos... Părinţii mei n-au ştiut de mine un an şi patru luni. M-ar fi luat acasă", povesteşte părintele Zenovie Grigore, care are acum 18 ani de călugărie şi 34 de viaţă.

"Dacă aş trăi de o mie de ori tot călugăr m-aş face! Nimic din lume nu se compară cu bucuria rugăciunii şi a vieţii în mănăstire!" Sunt vorbele părintelui Zenovie Grigore, care ne-a spus că numele Zenobios înseamnă "viaţă".
În acest caz, fericită.

Citește pe Antena3.ro