O umbră: Lucreţia Mihail Silion

Din când în când, pe piaţa de artă se re­var­să, ta­blouri ale unor pictori uitaţi. Un ur­maş sărăcit sau ignorant scoate la vân­zare, pe mai nimic, lucrările unui părinte ori ale unei rude şi, dintr-o­da­tă, galeriştii, vânătorii de chilipi­ruri şi lu­mea talciocurilor se precipită, ca totul să se termine la fel de repede cum a înce­put.

Deşi a expus, cu multe elogii de la toţi criticii noştri de seamă, încă din 1925, şi sistematic până în 1946, despre Lucreţia Mihail Silion nu se vorbeşte, nu se scrie, iar cărţile care resuscitează biografiile unor creatori de vădit talent, rataţi de istoria artei româneşti, din motive şi ele acut naţionale, trec repede peste numele ei. De ui­tare sunt vinovaţi în bună parte şi artiştii, de regulă neglijenţi cu postumitatea numelui şi a operei.

Lu­cre­ţia Mihail Silion este, în sine, un caz de provocare ne­gativă a timpului, întrucât a semnat, în fel şi chip, cu toate cele şapte nume şi prenume, pe care le-a avut ori le-a dobândit prin căsătorii, astfel că ori­ce tentativă de reconstituire mo­nografică e blocată dintr-un început: Iată nu­mele cu care a semnat - când a semnat! - eu, unul, resemnându-mă să las la imaginaţia cititorilor combinaţiile ce rezultă din amestecul lor: Lucreţia Luc. Lucia Darie Mihail Silion Mih.
Unii cronicari au devenit ei înşişi creativi scriindu-i, de la o expoziţie la alta, numele Lucrezzia, Daria, Lucretzia, Lucrece ori Michail.

M-am ambiţionat, în mai multe rânduri, să o descopăr în întregul operei pe această extraordinar de dotată elevă a lui Ipolit Strîmbu, iar din impas în impas n-a mai rămas din toate străduinţele mele decât o umbră. Nu e sigur nici că a fost eleva lui Strâmbu, nu e sigură nici relaţia de familie cu Ion Theodorescu-Sion, nu i se cunosc anii naşterii şi ai morţii şi nici fiul, pe care l-am descoperit de curând bătrân în Canada, nu-şi mai aminteşte prea multe din viaţa de femeie-pictată - cum li se spunea la 1900 pictoriţelor - a mamei sale.

Un autoportret, recuperat de pe cea mai ieftină piaţă a artei, a fost şters pe jumătate, într-o clipă de disperare şi necaz pe soartă, de îndată ce a fost terminat. Singurul lucru cert e măiestria, cu tresăriri de mare, foarte mare artist-femeie, într-o societate în care doar câteva femei au mai continuat ca artiste după patruzeci, patruzeci şi cinci de ani.