Oile din Novaci

ROMANIA UITATA

Dacă e vară, oile din Novaci pleacă la păşuni mai grase. Un reportaj despre cum arată transhumanţa acum, in anul şapte al mileniului trei.

ROMANIA UITATA
Sunt trei elemente fundamentale care definesc şi individualizează un popor: istoria, cultura şi etnografia. Au existat şi popoare care au ieşit repede pe uşa din dos a istoriei. Au punctat doar timpul şi spaţiul cu trecerea lor efemeră.

Le-a lipsit, se vede, acelaşi benefic număr 3 al neamurilor, ce defineşte insăşi divinitatea: Tatăl, Fiul şi Sfăntul Duh. La noi, alături de istorie şi de cultură, etnografia este cea care cuprinde o arie de răspăndire şi diversificare rar intălnită la alte naţii. "Căte bordeie, atătea obiceie", spune inţelepciunea populară. Asumate ca temă unică, datinile şi obiceiurile se diversifică de la o zonă la alta, aidoma Unului multiplu regăsit in filozofie. Sunt zeci, sute sau poate mii de variaţiuni pe aceeaşi temă. Informaţiile etnografice au fost transmise in exclusivitate pe cale orală, printr-un sistem perfecţionat de comunicare numit, metaforic, Gura satului. Gura satului acoperea transmiterea ştirilor de orice fel prin canale auditive şi vizuale in anumite locuri (la muncă, poartă, şezătoare, cărciumă, biserică, la făntănă, la tărg) şi in anumite momente ale zilei sau anului calendaristic. Făcea şi desfăcea totul la nivel de sat. Jurnalul Naţional aici vrea să vă aducă. Să staţi pe stănoagă sau pe buza şanţului şi să ascultaţi ce mai spune gura satului. Căci pe lăngă politică, economie etc., am intrat in UE cu Gura satului cu tot.

Incepem astăzi campania "Romănia uitată" care timp de un an işi va purta cititorii prin fabulosul univers al tradiţiilor care ne definesc neamul. Este tezaurul nostru prin care intărim Europa comună.

• Paul Rogojinaru

Citește pe Antena3.ro

Un instalator care făcea reparații într-o vilă a găsit 30 de kilograme de monede de aur. Proprietarul nu știa ce comoară are în casă

Intre stănă şi discotecă

In momentul in care scriu răndurile astea, in Novaci plouă cu găleata, iar ciobanii sunt oriunde altundeva, numai la Nedeia nu, care, in mod simbolic, marchează startul urcatului oilor la munte. E ora la care televizoarele turuie despre referendum, un al doilea motiv ca să nu mai cred in apariţia unui articol... Alo, da! Ce scriu despre obiceiurile oierilor? Păi, staţi să vă povestesc…

Mai demult, in perioada cănd Mărginimea Sibiului devenise, din cauza condiţiilor politice, un loc nu tocmai sigur pentru viaţa ciobanilor, unii dintre aceştia au părăsit Sibiul şi şi-au mutat gospodăriile aici, in Novaci. Dornici să străngă in jurul lor şi oameni cu noi indeletniciri, băştinaşii i-au găzduit plini de cumsecădenie, insă cu o uşoară grijă pentru statutul lor de a primi intemeietori ai satului: partea de pămănt ocupată de sibieni a fost numită Novaci - Străini, locuitorii ei - ungureni, iar răul ce traversează aşezarea a fost considerat graniţa ce marca acele două identităţi coabitare. De sute de ani, ungurenii din Novaci continuă să se ocupe numai de păstorit şi, ca să nu le dispară meseria, pănă nu demult, una dintre cutumele lor era ca nici un ungurean să nu-şi ia o nevastă a cărei obărşie să nu cunoască tainele ocupaţiei de "băciţă". "Acum nu se mai ţine cont de asta: păi, pe fata mea nu am făcut-o ciobăniţă de mică şi imi fu dat să văd că se duse după un poliţist?", mărturiseşte o ungureancă vărstnică, lăsănd să i se intrevadă un răsu’ plănsu’ in expresia feţei. Locul este ca o bibliotecă vie despre obiceiurile şi păţaniile oamenilor pe munte: "O viaţă frumoasă şi grea, mamă!", aşa cum zice o fostă ciobăniţă novăceancă de 75 de ani. După căteva incursiuni prin memoria bătrănilor, am ajuns la concluzia că in zona Gorjului nu s-a practicat niciodată măsurişul oilor - mai exact, prima mulsoare a turmei pentru a se măsura şi cresta pe un răboj de lemn laptele de la oile fiecărui cioban, cu scopul de a se calcula cantitatea de brănză cuvenită fiecăruia la spargerea stănei. Aici s-a mers pe insemnarea mioarelor, fiecare işi pictează animalele intr-un fel, ca să se evite legendarele certuri pastorale pe produsele de pe urma transhumanţei. Singura superstiţie căreia ciobanii ii aduc ofrande anuale constă in faptul că ţin post şi mănăncă miere la 1 august, ca să fie feriţi de vizitele ursului la stănă.

POVEŞTI. "Cănd eram eu tănără, căutam ştruţ - e un fel de răşină care creşte pe brazi - şi il inveleam in şteregoaie, o plantă care face rău la oi dacă o mănăncă. Şi ce credeţi că făceam? Rodeam planta asta toată ziua, era bună şi cu aromă. Ca guma de mestecat de azi", povesteşte o bătrănă a cărei tinereţe s-a scurs in funcţie de ciclurile transhumanţei. Născută intr-o familie amărătă, ciobăniţa a fost nevoită să plece cu oile pe munte de la 13 ani şi vorbeşte ca o meliţă dacă o intrebi despre viaţa ei de odinioară: "Plecam cu oile la munte cum se făcea puţin mai cald, in primăvară, şi coboram la sfărşitul lui septembrie. Suiam pe măgari tot: haine, oale... copiii ii băgam in desegi şi-i atărnam de o parte şi de alta a măgarului, luam găinile, porcii, toate animalele acolo. Mă trezeam cu noaptea-n cap să mulg oile, apoi stam in celar, camera unde se face brănză, iar apoi curăţam la ea de ziceai apoi, cănd intrai in ea, că eşti intr-o farmacie. Erau nopţi in care ciobanii adormeau afară pe ciomag, de frică să nu se apropie ursul sau lupii...". Amănunte pe care le auzi, de altfel, şi de la ciobanii tineri ai locului, motiv care te face să crezi că transhumanţa, in ciuda "piedicilor" UE şi a eforturilor fizice la care te supune, incă n-a fost trecută la meserii pe cale de dispariţie in familiile novăcene. Ba mai mult, experienţele celor tineri provoacă in aceeaşi măsură fiorul curajului absolut: acum căţiva ani, familia Dumitru Ciorogaru a dat naştere primului copil la stănă, cu baciul pe post de doctor. "Eram in luna a noua şi ce era să fac? Acolo m-a prins...", explică răzănd băciţa impreună cu intreaga casă.

"Partea frumoasă a meseriei nu s-a mai păstrat insă", vine replica băciţei vărstnice. Portul popular cu care musai era imbrăcat ciobanul, plăcerea de a invăţa să cănţi din fluier, strigăturile, "ciuiturile" şi dansurile de la lăsarea serii, actualmente, lipsesc cu desăvărşire din peisajul bucolic de la o stănă de pe crestele munţilor. "Nu ştiu de ce, dar nu ne-a plăcut să invăţăm la fluier, nici port nu mai purtăm şi nici nu mai ştim ce e aia horă, acum discotecile ce mai sunt pe aici", spune baciul Dumitru, unul dintre cei aproximativ 25 de ciobani novăceni care pleacă peste căteva zile in transhumanţă.

ZIUA OIERILOR. Obiceiul ungurenilor din Novaci este să aştepte nedeia oraşului, organizată special pentru ei, in a treia duminică a lunii mai, ca a doua sau a treia zi după petrecere să-şi ia familia şi să plece cu mioarele la munte. Gura satului spune că in fiecare an, de Sf. Constantin şi Elena, plouă, drept urmare "sunt puţini anii in care au reuşit să se distreze pe cinste". Sărbătoarea se lasă cu vizite oficiale şi petrecăreţi din imprejmuirile oraşului, punctul culminant al evenimentului constănd in retragerea in pădurea de lăngă Novaci, unde se incinge o atmosferă de bălci şi de voie bună. Accesoriul după care mai poţi diferenţia ciobănimea de restul oamenilor este pălăria neagră, ce aduce cu o căpiţă de făn in mijlocul capului. Rareori mai vezi căte un ţol sau să mai auzi pe cineva că e dornic să cănte la fluier.