Pe urmele indienilor

Drumul se termină, la propriu, în apă. Mai departe, cu motorul. Un motor cu barcă despică valuri spre munţii pustii. Aici e Aguamilpa, casa indienilor Huichol.

Drumul se termină, la propriu, în apă. Mai departe, cu motorul. Un motor cu barcă despică valuri spre munţii pustii. Aici e Aguamilpa, casa indienilor Huichol. Diego, un puşti de 16 ani, ne instruieşte: "Mergeţi aşa. Când v-or auzi, or veni ei la voi, dacă au chef". El e tot din neamul Huichol, dar s-a dat cu civilizaţia din necesităţi materiale. Cunoaşte câteva cuvinte în engleză şi n-a pierdut nici o ocazie să spună "iţokei". Poartă tricou alb, imprimat pe faţă cu chipul Fecioarei Guadalupe, iar pe spate, al sexoasei Marylin Monroe.

ÎNTĂLNIREA. Pământul ţine dealuri şi munţi uscaţi, scorojiţi. Linişte. Aerul pare că hibernează de-un secol. Cataloghez aventura un eşec, când tocmai aud un "Vuum!". Valuri de praf răscolesc atmosfera. O gloată de copii aleargă ca-ntr-o întrecere. Încheie nasturi la cămăşi, pantaloni şi chiloţi, în timp ce urlă ca din gură de asin: "Gringos! Gringos! Gringos!". Femei cu picioare butuc şi mers de raţă izvorăsc de după dealuri cu sarsanale. Cară bijuterii indiene, mărgele cusute în motive tradiţionale. Pe câteva mese din bambus, ce alcătuiesc Piaţa Locală, întind marfa în faţa singurului client. Între timp, un băieţandru scufundat în chiloţoii lu’ ta-su duce vestea la şeful tribului.

Margarito îşi face apariţia ca din senin, coborând uşor pe lângă Algebra – asinul alb, botezat aşa de către un american pus pe şotii. şeful de trib arată mai mult a personaj de telenovelă: pălărie din paie, costum de blue-jeans şi sandale indiene multicolore, confecţionate în bătătură. Salută precum gangsterii, împleticind palma pe după încheietura mâinii mele. Face plecăciune şi ne întreabă de ţară. Aude de România, Europa şi reacţionează de parcă ar fi la o aruncătură de băţ distanţă. În schimb, colegul meu e american. "Oaaau! America! Aşa de departe, e foarte departe!" Cu ochii cât ceapa de apă, ne invită la el acasă.

CUNOşTINŢĂ. L-au ales şef de trib acum cinci ani şi încă se menţine. "Pentru că-s deştept. Îs ăl mai înţelept din tribul meu", se laudă, arătând cu degetul tot cuprinsul sterp. Satul lor e format din mai multe barrios, fiecare ocupat de un familion cu cel puţin trei generaţii. Ne conduce către ţărâna lui. O suprafaţă de pământ bine măturată, curăţată până la piatră, e ograda. De jur-împrejur vreascuri alcătuiesc dormitoarele uncie. "Noi suntem ăi mai avuţi din ţinut. Mai sunt Indienii Cora, dar ei s-au cocoţat pe moaţa muntelui", zice el mândru de ceva. Ajuns în bătătură, priponeşte Algebra de copac şi-i bagă sub bot o troacă dintr-un cauciuc tăiat pe laterală. Strigă femeia să iasă.

O bucată de carne feminină şi negruie răsare de după pereţii albi ai casei din lut. Cu o mână îşi sprijină ţâţa cât nuca de cocos, iar cu cealaltă înfige capul copilului să-l alăpteze. "E femeia mea. Eu am doar una. Tată-meu are două. Ne luăm femei după avere şi putere. Ai o scroafă pe lângă casă, îţi permiţi şi-o femeie ca să aibă grijă de purcei. Mie îmi ajunge asta. Dar avem unu’n trib. Are şapte paturi. Unul mare e pe mijloc. Ăla e patul matrimonial. şapte paturi, şapte femei. Dar el zice că n-are relaţii decât cu una. Cine-l crede? Da’ dacă poate...", povesteşte Margarito într-o spaniolă aproximativă. E bucuros de dulciurile şi caietele pe care le-am adus copiilor Huichol. A fost şi motivul pentru care ne-au tratat ca pe prieteni.

Cer voie să fac fotografii. "Fă-le, fato, că doar nu le iei culoarea", aprobă el demersul meu jurnalistic. Femeia chicoteşte în timp ce întinde nişte hălci de carne pe sârmă, la uscat. El îşi întinde ochii pe haleală şi anticipează întrebarea mea. "Noi nu mai sacrificăm de mult. Aud că ăia din deal, Cora, mai sacrifică. Nu ştiu, n-am văzut. Da’ noi nu. Mai sacrificăm aşa, de mâncare, mai punem pe piatră pentru zei. Da’-i sărăcie, şi mai rar dăm de mâncare." Beau apă din puţuri şi se spală-n lac. Laolaltă cu crocodilii, generos "plantaţi" în scop turistic de către guvernul statului Nayarit. Odată, un crocodil a mâncat un copil. Indienii au mâncat crocodilul.

Sfânta Treime Margarito se strecoară-n camera "bună". Iese în două minute cu un scaun din plastic. "E scaun de musafir." Fericit, omul face parada modei Huichol. Două pălării din bambus cu motive tradiţionale. Moţul roşu din vârf, spune el, reprezintă creierul. "Kupuri, adică creierul, e uneori furat de Vrăjitor. Atunci noi trimitem mara’akame să-l recupereze." şi ei sunt legaţi de-o sfântă treime: porumbul, căprioara albastră şi peyote. În special peyote, drogul fumat cu pipa păcii, fără de care n-ar putea comunica cu zeii.

CREDINŢA. Huicholes trăiesc în munţi, înconjuraţi de 70.000 de hectare de lac. Vor linişte, ca să le tihnească pipa păcii. Condiţiile de viaţă în care-au trăit străbunii lor, cu sute de ani în urmă, au rămas neschimbate. Notez doar câteva excepţii: au electricitate, graţie unor panouri de captare a energiei solare, cadorisite de guvern. Au şcoală, clădire cu încăpere unică, în care mic şi mare învaţă scrierea şi citirea. şi mai au cabinet medical, abandonat. "Noi, tribul Huichol, avem două boli. Una de trup, care se vindecă la doctor. şi una de suflet. Vine de la zei, dacă nu-i respectăm. Acuşi mergem în Ririki şi-ţi arăt."

Mergem în templul Huichol. E o clădire din lut, cilindrică. Loc sfânt, clădit în fiecare gospodărie. De obicei se intră doar după un ritual nocturn, cu foc şi dansuri la pielea goală. Au acces doar bărbaţii, liderii familiei. şeful indian se apropie de uşa din lemn cu o lăcătoaie ruginită, probabil de la chinezi. Vâră bărbia-n piept şi-i zice o descântătură ca pentru el. Face câţiva paşi înapoi şi se opreşte în mijlocul bătăturii. Vorbeşte din nou cu zeii şi se întoarce din nou spre uşă. O deschide. Când, ce să văd? O minge de baschet spartă, două mături roase, pene de curcan şi găină, chiloţi agăţaţi în cui, pânze de păianjeni, şopârle, gunoaie. De sub o buleandră, omul scoate un toc de pene bine legate. "Cu asta ne tratăm sufletul. E Mara’akame." Fără preaviz, începe un descânt în timp ce mă pocneşte cu mara’akamele, într-o tentativă de a-mi purifica sufletul. Rând pe rând, de sub tona de praf, Margarito scoate câte un obiect sfânt. Povesteşte în timp ce scaldă picioarele în praful hardughiei, într-un dans indian cum vezi numai la Discovery Channel.

OBICEIURI. Chiar dacă s-au opus creştinizării, Huicholes n-au putut să-i reziste Fecioarei de Guadalupe. "Noi am zis că nu strică să avem un sfânt în plus. Ce, strică? Ne mai rugăm şi la Sfânta Guadalupe, că are inimă bună" şi intră în casă repejor. Iese cu o imagine a Virginei atârnând de gâtul lui ros de vreme. "E făcută de fiica mea. Ea este la şcoală, în Tepic. şi-a luat serviciu şi spune că nu mai vine aici. Dar ne iubeşte, că ne trimite câte una, alta." Se plânge că băiatul căruia şi-a promis fata e trist. "Părinţii lui nu mai vor să audă de fii-mea. E în lume, gata. Mi-e ruşine, dar asta-i treaba." Huichol se ia numai cu Huichol. Fără outsideri. Fata se "promite" încă din primii ani de viaţă. Părinţii stabilesc viitorul ginere după avere şi notorietate în trib. Cum împlineşte 14 ani, măritişul devine o chestiune de câteva zile distanţă.

PORUMBUL. Părinţii porumbului, indienii, nu mai cultivă planta sfântă. Nu e pământ fertil şi, mai ales, nu e voinţă. şi-au înfipt bine năvoadele în peştele din lac şi-l ridică cu sutele de tone anual. Unii şoptesc că un elicopter ridică "marfa" din când în când. Nu de peşte e vorba, ci de droguri. Indienii au voie să cultive peyote, chiar dacă este un drog destul de serios. "Peyote punem, dar nu mult. Trebuie nu mai să purtăm haina noastră tradiţională şi-i voie de la lege", explică personajul de telenovelă. În plus, sunt ascunşi de ochii lumii. Au autonomie şi intră pe pământul lor numai cine are permisiune. Bani fac, frumuşei. Cât să umple o barcă de bere şi câteva medicamente la fiecare două săptămâni. Ce vor face când "peştele" din lac se termină? "Cultivăm, din nou, porumb. şi punem femeile la mai multă treabă", răspunde Margarito, fără să gândească mai departe de "azi". "Fie ce-o fi, de murit om muri când trebuie. Supravieţuim cum au supravieţuit străbunii noştri."

Nu-l interesează neam de guvernul local sau naţional. Nu votează şi nici n-au chef. Sunt autonomi şi punct. Nu le-a fost uşor conquistadorilor spanioli să pună stăpânirea şi creştinismul pe spinarea indienilor. Au supravieţuit cei care "s-au dat" cu Iisus şi Fecioara Maria. Indienii din tribul Cora au cedat ultimii în faţa sabiei conquistadorului, prin 1730. Înainte de ei, au picat Huicholes. Pe Coasta de Vest, înghesuiţi pe limita ce separă două state, Jalisco şi Nayarit, şi-au făcut casă din vreascuri indienii Huicholes. şi-au păstrat credinţa, veche de mii de ani. Catolicismul nu le-a intrat pe gât nici măcar cu linguriţa de dulceaţă. În 2003, un grup de Huicholes au expulzat din ţinutul lor preoţi catolici şi măicuţe. "Aleluiştii", cum îi poreclesc ei pe creştini, sunt bineveniţi numai dacă-şi ţin gura închisă. Turiştii sunt rareori toleraţi. Cei care îndrăznesc să înregistreze imagini foto sau video fără aprobarea şefului tribului sunt puşi într-o "închisoare" provizorie. Doi indieni Huicholes sunt cercetaţi în momentul de faţă, acuzaţi că au ucis un turist care filma şi fotografia în trib fără să ceară permisiune. În Mexic, indienii sunt deseori priviţi ca oameni "de calitatea a III-a".