Piele, ficat sau măduvă? Revoltător: românii se vând pe bucăți la piață

Pentru un pumn de bani românii se vând pe bucăţi. Sărăcia şi disperarea fac din oameni nişte mărfuri, iar ei acceptă să se vândă bucată cu bucată. Este concluzia tristă al unui experiment. Am vrut să văd ce şi-ar vinde românii pentru câteva mii de euro. Nouă din zece oameni ar fi dispuşi să-şi dea, de la piele până la ficat sau măduva spinării doar să scape de zilele amare pe care le trăiesc.

Sub acoperirea unui agent al unei companii medicale care cumpără orice în materie de organe umane, m-am instalat, îmbrăcat în costum şi cu o agendă în mână, la intrarea în Piaţa Rahova din Capitală. Am început să abordez lumea, exact ca un oricare alt promoter, pe care cu siguranţă l-am întâlnit cu toţii măcar o dată în viaţă, care vrea, cu orice preţ, să-ţi bage pe gât o marfă. Diferenţa dintre mine şi un astfel de tânăr era că eu ofeream bani frumoşi în schimbul unei părţi din corpul unui cetăţean dispus să se lipsească de ea. Prima abordare aproape că m-a şocat.

“Pentru o parte din ficat plătim cam cinci mii de euro, măduvă, din care îţi ia foarte puţin şase mii. Ai fi interesat de ceva?
Hai scrie-mă acolo!
Să te trec pe listă?
Da!”

Fără să clipească un bărbat în jur de 35 de ani acceptă oferta mea. Omul, îmbrăcat sărăcăcios, cu o sacoşă de rafie pe umăr, vinde la rândul lui fructe şi legume, în piaţă, la negru. Pe faţa lui, vizibil brăzdată de necazuri multe, nu se observă nici o grimasă, atunci când ia decizia de a-şi da o parte din el. Are multe fire de păr alb în cap iar propunerea mea pare a fi o binecuvântare pentru el. În mintea lui calculele cu banii par deja făcute, iar în ochi i-au apărut două scântei de speranţă. Vrea cu orice preţ să ducă la bun sfârşit această afacere şi plusează cât poate.

“La ce te trec? Ficat sau măduvă?
Amândouă nu se poate?
Se poate, dar la un interval de timp!
E bine şi aşa! Ce-ţi trebuie să mă înscrii?
Numele şi un număr de telefon...
Bun! Scrie!”

După ce-l notez în agendă, bărbatul pleacă grăbit. Nu înainte însă de a se asigura că i-am notat datele corect. La nici două minute distanţă, tocmai când mă pregăteam să abordez alte persoane, trei femei de vârsta a doua mă trag de mânecă. Am realizat repede că zvonul începuse se împânzise repede aşa că le-am prezentat şi celor trei doamne oferta.

“Deci, cumpărăm de la piele până la măduvă... Preţurile încep de la o sută de euro pentru o grefă de piele, până pe la 10 – 15 mii pentru un organ.
Cât face asta în bani româneşti?
Păi, vreo şase sute de milioane (n.r lei vechi).”

Când au auzit despre ce sume e vorba, toate trei au rămas aproape mute. Începuse o mică ceartă între ele, pentru că fiecare voia să fie trecută mai iute pe listă. Cinci minute am stat cu ochii în agendă pentru a le trece datele, iar când am ridicat privirea am observat că se formase deja o coadă la vânzarea de organe. Oameni tineri şi mai în vârstă vorbeau doi câte doi, se sfătuiau şi se încurajau reciproc cu privire la ce aveau să facă. Un bărbat de vreo 40 de ani îmi mărturiseşte că se ştie bolnav cu ficatul, dar poate vinde fără nici o problemă piele şi chiar un rinchi.

“Eu am probleme cu ficatul, dar doar atât
Trece-mă te rog şi pe mine. Mă duc să fac analize să vezi că în rest toate merg bine.”

L-am notat şi pe el, iar imediat după, omul şi-a sunat şi soţia, care a venit într-un suflet. De abia răsuflă dar pare dispusă la mult mai mult.

“Îţi dau şi din ficat şi din toate alea, numai să ne dea bani!”

Femeia, slabă şi cu o privire secătuită de necazuri şi neajunsuri, nu cere detalii şi nu pune întrebări. Pare dispusă să vândă toate organele fără de care mai poate trăi. Pentru ea, boala este mai uşoară decât sărăcia.

O mamă cu doi copii de mână ascultă, fără să pară interesată, discuţiile mele cu alţi cetăţeni. Vestea că cineva oferă bani frumoşi pentru organe era deja cunoscută de aproape oricine trecea pe acolo, iar coada creştea văzând cu ochii. La un moment dat femeia îşi ia inima în dinţi şi vine la mine.

„Vreau şi eu să dau ceva. Nu ştiu acum exact ce, dar dau.”

Vocea îi tremură uşor, semn că îi este frică de ceea ce ar putea urma. Totuşi se îmbărbătează şi, pentru a-şi putea creşte pruncii în linişte îmi solicită să mai trec o persoană în agendă.

„Puteţi să-l treceţi şi pe soţul meu?
Dar el doreşte?
Da, o să vrea, vă daţi seama. Pentru copii, pentru casă facem, de ce să nu vrea? Scrieţi: 074…”

Pe toţi, pe care i-am trecut pe aşa-zisa listă a vânzătorilor de organe i-am întrebat dacă au mai auzit de aşa ceva sau dacă le este frică. De auzit, categoric, nici unul nu a auzit, iar la capitolul frică, la mulţi, sentimentul li se citea din priviri, însă niciunul nu a recunoscut. Mai grav a fost că nimeni nu a conştientizat pericolul la care s-ar fi expus dacă experimentul ar fi fost cât se poate de real. La noi în ţară practica este interzisă.


„Vânzarea unui organ în România presupune ulterior puşcărie până la zece ani, inclusiv tentativa de a vinde un organ. Practica este una absolut zilnică, aş zice, în ţările din Asia, sunt ţări precum Pakistanul”
Victor Zota, directorul Agenţiei Naţionale pentru Transplant


Experimentul a arătat însă, că, la nivel social, noi nu suntem foarte departe de lumea a treia. Totuşi, când vine vorba de transplantul legal, pe listele de aşteptare există 3.500 de români care speră la o şansă. Din fericire numărul donatorilor creşte de la o zi la alta. Numai în cazu transplantului de rinchi, în 2014, au fost realizate 148 de intervenţii.