Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vasile stă cam cu rușine pe bordură. Are o geacă ponosită și pantalonii vechi de tractorist. S-a așezat ca și când ar sta la palavre cu vecinii pe marginea șanțului din satul de unde a venit, undeva în buza Slatinei. În comuna lui de olteni, lumea s-a înstărit din munca câmpului. Vasile a zis că le ia maul și se pricopsește în țară străină. L-a convins, într-o dimineață, la un gât de bere Catâru. I-a zis: „Hai, mă, în Belgia, că mergi la muncă. Acolo e câștigu’ ”. L-a crezut pe catâr, că e om umblat – bate Europa, îl vedea doar vara când spărgea banul la cârciuma sătească: „Și m-a adus la muncă. Ce muncă? Păi nu vezi? La cerșetorie! Acum nu mai sunt în slujba lui, am fugit”.
Vasile povestește în timp ce își mângâie patul. E un burete mare, ca un fel de saltea, îndesat într-o pungă albastră, mare, de Ikea. Pe el doarme prin pasaje sau pe sub streșini de când a venit în Belgia. Punga e sprijinită de zid, în fața ei e pus un pahar de plastic în care se află câștigul de până la prânz: o monedă de un euro și alte câteva de cenți. Omul se strânge ca ariciul, icnește. Mai zboară o flegmă pe blazonul regal spre care amărâtul privește rău.
„Cât mai e avionul până acasă?”, schimbă vorba Vasile. Nu că ar vrea să zboare: îi e și frică și nici n-are parale. La Bruxelles a ajuns cu microbuzul Catârului, el și alți amărășteni. Cei mai mulți sunt, acum, răspândiți prin centrul capitalei Europei, tot cu pahare în mâini. „Pentru asta, că m-a adus aici, trebuia să-i dau 100 de euro. Dar când am văzut că trebuie să cerșesc am zis: «Ce muncă e asta?». Și m-am dus la Poliție”, povestește omul despre răzbunarea sa.
Pe fața trasă de necaz, ridurile sunt despicate de un fel de zâmbet. Vasile are 53 de ani, dar pare bătrân tare. Zâmbetul se transformă în rânjet: „Aha, m-a adus la muncă, ha? Ia uite ce muncesc de două săptămâni. Voia bani? Na, bani! Am chemat polițiștii. Am găsit doi, se plimbau prin stație, în uniformă”. Se îmbățoșează un pic când își aduce aminte cum i-a copt-o traficantului. „Ce i-au făcut polițiștii? I-au dat amendă!”. Cumva, Vasile își dă seama că amicul Catâru a scăpat ieftin, dă din umeri și se leagănă pe bordura pătată, care pute a pișat: „Eh, ce să-i faci? Acuma, să ajung eu acasă....”.
Ca să se întoarcă în satul lui, omul mai are de dormit pe patul din punga lui de Ikea. „Numai să dau de un om mare și să nu mă fure țiganii. Și două zile de muncesc aici, mă fac de bilet de mașină până la Timișoara. De acolo, merg cu nașul”, se gândește amărâtul. Prin fața lui trece un grup de puștani cu pahare în mână – englezi cu poftă de Leffe, bere locală. Vasile uită ce zice; ochii sclipesc repede, fălcile se pleoștesc, mărul lui Adam joacă pe deasupra gecii sărace. Mai șuieră, ca într-un vis: „Al dracu’, Catâru, mă-sa de țigan!”
Potpuriu de vals și manea
În timp ce Vasile își pierde privirea în paharul gol în care adună pomana, dinspre palatul regal adie un sunet de vals. Cântat la acordeon, cu note cam ascuțite. Printre turiști și băștinași, altul de-al nostru sare în ochi. Stă pe un scaun de pescar, pe colțul treptelor Muzeului Regal de Arte Frumoase. Locul în care românul trage la burduf este un fel de „Triunghiul Pomenii”: într-o parte e Palais de Bruxelles, vizavi e Musee Belvue, în centru e Place Royale Bruxelles. Adică un palat, un muzeu și o statuie pe care cerșetorul le-a mirosit că atrag lume. Cu privirea la calul din fontă din mijlocul pieței, rânjește cu un singur dinte când vreunul se apleacă să-i lase un bănuț. Acordeonul pe care îl frământă zici că-i piesă de la antichități. Pătată, veștejită, armonica aduce profit.
Piața regală e străbătută armonios de un colaj de clasic și lăutărească, de pahar. Moșul nu are timp să stea la taclale, măsoară cu privirea monezile căpătate. „Eeee, merge, merge”, râde lăutarul și dă din cap pe acordul muzicii, fălindu-se cu dintele ce îi lucește în soare. Se încruntă când aude altceva - la capătul celălalt al pieței e concurența: tot român, dar „se ține băț”. Se face că nu înțelege românește, privește un pic arogant și freacă vioara pe un fel de ceardaș. E la fel de gras ca și acordeonistul de dincolo, cam la fel de bătrân. Poartă și șapcă la fel – din bumbac, cadrilată, specific zonei. „Iese ceva?” aude violonistul. Zâmbește parșiv și nu răspunde. Ca și când i-ai vorbi limbi străine. Dar când aude că nu are habar de vioară, se deconspiră: „P....a mă-tii!”.
Citește pe Antena3.ro
În dreptul parcului mare din dosul palatului, un altul e mai parșiv. Pune ochii pe un grup de fete: „Uer ar iu from?”. „Portugal”, face una greșeala să-i răspundă. Din acordeonul sfrijitului scrâșnește ceva ce ar fi trebuit să semene cu fado, muzica tradițională portugheză. E de ajuns, fetele chicotesc. Acordeonistul plusează - bagă un „Marșul Miresei”, alea nu înțeleg nimic, dar zic că le place. Să fie tacâmul complet, sfrijitul o cheamă pe aia mai curajoasă, îi pune acordeonul în brațe și îi face galerie să tragă de burduf. Instrumentul țiuie, scâncește, omul știe ce face: „Bravo, uel dan. Meic picciărs, tutti siete bello. Gud muzicians ar iu”. Manevra face toți banii: bancnotă de cinci euro. Fetele pleacă vesele, sfrijitul rânjește. „Eu sunt născut la Brăila, dar dus la Onești”, spune omul când are vreme. „Păi stăteam pe stradă cu Nadia Comăneci, ce drăcoasă era. Ne-am încăierat de câteva ori, când eram mici”, își arată omul trecutul. Bancnota tocmai primită e luată de pe pânza așternută pe dale, rămân doar câteva monede. Când te uiți la român, fără acordeon, nu l-ai vedea așteptând pomană în centrul Bruxelles-ului. Poartă ochelari, e bine îmbrăcat. Își aduce aminte de țară și familie, dă cu lehamite din mână. Apoi, așterne una de jale. Poate de sufletul lui – „când te apucă albastrul.....”.
Teama pentru „vadul” din centru de Bruxelles: „Tu mai ai și copilul cu tine!”
Când ieși din stația de metrou Bourse să mergi pe bulevard spre atracția capitalei Europene – Manneken Pis, trotuarele sunt ocupate. Sunt amărâții lumii veniți să capete câte un bănuț sau un rest de senviș în inima Uniunii. Intrarea unui magazin e străjuită de o înflorată. Peisaj cunoscut la noi: fustă creață, batic cu culori aprinse, vestă cu buzunare adânci. Stă pe niște cartoane, e înfofolită cu folie, că tocmai a plouat un pic. Paharul alb e la vedere, femeia stă cu mâinile în sân. „De ce stau? Păi pentru bani, nu e clar?”, zice țiganca, de felul ei de prin Buzău. Astăzi nu a mers, dar „sunt zile când ieși bine, sunt zile mai puțin bune”. Are o mimică, zici că e agent de bursă. Se oftică atunci când vine vorba de profitul maxim: „Mo, di ce sâ-ți zâc? N-o să-ți spun”. Se îmbufnează, nu mai zice nimic. Privește, măsoară, întreabă: „Ci? Vrei să-mi iei locul?”. Dă din cap șmecherește – „Da’ ce te interesează. Nu-ți zic, ferească Dumnezeu!”. Râde și apoi devine serioasă: „dar de ce insiști cu cât iese la locul ăsta? Nu îți zic! Păi, dacă matale te pui aicea, eu ce fac? Tu mai ai și copilul cu tine!”. Balabusta e serioasă, chiar se teme că ar putea să apară concurența. Și, oricine e însoțit de vreun puradel, sigur îi va lua caimacul. Pe urmă se hotărăște să dea pontul. De sub nailon, țiganca se jură: „Tu, cu copilul, faci peste 200 aici. De euro! Pe zi! Pe bune, sa mor io!”
Femeia nu glumește de după un trolerul pus alături – rol să întregească peisajul de oropsit – și este sigură: „Ia încearcă! Faci peste două sute. Fără copil, până într-o sută. Tot e bine”. Din apropiere, trei gealați, tatuați, se uită urât la țigancă. Se aude: „Taci, fă, dreacu’!”. Țiganca se schimbă la față, a încălcat consemnul.
Portrete de pomanagii
În centrul orașului, bâzâie roiuri de cerșetori care vorbesc între ei românește. Se mută, se despart, se întâlnesc din nou. Umblă, fiecare, cu dotarea lui: un bagaj ponosit, un afiș, o cârjă, un scaun cu rotile. Sunt murdari, soioși, răpănoși, merg sub un abur de alcool ieftin. Unii nu miros a nimic, au prafurile lor. Când dau de conaționali – unii în costume cu croială și ștaif, taman ce au ieșit, poate, din birourile lor de la Parlamentul European – amărăștenii îi ocolesc. Când se mai intersectează, „ceilalți” se fac că nu-i văd pe pomanagii. Când apar patrule ale poliției, amărâții dispar. Reapar - magie - imediat după ce polițiștii părăsesc zona.
Grand Place, centrul, este una din bucățile de Bruxelles preferate de pomanagiii români. Mulți roiesc printre mesele teraselor, întinzând câte o mână murdară sau scâncind într-un amestec ciudat de engleză, franceză și română. Peisajul seamănă, cumva, cu parcările de pe autostradă, unde câinii de pripas dau ture printre mașini, să capete vreo bucată de rest.
Când nu primesc vreo milostenie, unii dintre amărășteni se pun în punct fix, în margine de terasă, și îi fixează pe clienți în liniște. Unul, cu un rucsac în spate, face pe călătorul rămas fără bani de bilet în ultimul moment. „Vuzanpri, monșer, vuzanpri. Doi euro, silvuple”, cotcodăcește fără spor individul. Sare de la o masă la alta, picături de salivă sunt împroșcate pe gaufre-ul de Liege vândut acolo. Altul bubuie în scaunele unei terase. Stă într-un scaun cu rotile, dar împinge cu picioarele în asfalt, să-l miște. E obosit, scoate o țigară și trage adânc pe mijlocul aglomerat al trotuarului. O balabustă trage la terasa unde se consumă cartofi prăjiți și bere. Fustă verde, batic roșu. „Dă și mie un ban”, zice piranda, chit că nimeni nu-i înțelege vorba.
Aproape de Gara Centrală, pe străzile vechi, alta pune piedică lumii. Are flori în brațe, se bagă în sufletul trecătorilor. Nu știi bine dacă încearcă să vândă sau buzunărește. La un colț de magazin, doi smardoi vorbesc despre bani și scanează atent lumea. Din priviri văd mărimea buzunarului. Altul, cu gagica atârnată de braț, face pe turistul. Nu se uită la case, nici la magazine, ci la rucsacurile sau gențile din brațele turiștilor. E un pic abătut: „Hai, fă, să mergem mai la spor”. O mamaie cu batic zornăie paharul cu centime. Nu le știe nici cu franceza, nici cu engleza. „Sunt amărâtă, mamă”, sună fals patentul pe care îl auzi în fața bisericilor de pe la noi, de „Sâmbăta Morților”. Nu o bagă nimeni în seamă, nici măcar o echipă de polițiști care bagă în sperieți câțiva indivizi bruneți care se făceau că le place arhitectura veche a cartierului breslașilor. Aia cu flori îi enervează pe unii de la o televiziune, a intrat în cadru de multe ori. Iar, mai încolo, „Călătorul” - ăla cu rucsacul în spate – slalomează la altă terasă. Cineva îl întreabă în franceză de unde e. „Hăă?”, rămâne amărâtul cu gura căscată. Întrebarea e pusă, din nou, în engleză. Omul se luminează: „Romania!”
