Porumbelul, istorie înaripată a omenirii

Citat în Biblie ca bunul vestitor al lui Noe despre sfârşitul potopului, porumbelul se presupune că a fost îmblânzit iniţial în Asia Mică, cu circa 10.000 de ani î.Hr. Cu circa 3.000 de ani î.Hr., egiptenii foloseau, conform dovezilor arheologice existente, porumbei călători pentru a anunţa reprezentanţii poporului despre festivităţile somptuoase organizate cu ocazia încoronărilor faraonilor. Totodată, şi marinarii egipteni foloseau porumbeii călători pentru a-şi vesti sosirea administratorilor porturilor. Porumbeii călători (mesageri) ajunşi în Egiptul antic aveau origini persane, perşii preluându-i prin cucerirea Mesopotamiei, unde aveau un caracter sfânt, fiind protejaţi de cultul lui Astarte. Legenda spune că Semiramida, fiica lui Astarte şi mult venerata zeiţă a dragostei şi a cuceririlor militare, fiind abandonată la poalele unui munte, a fost vegheată de porumbei călători până în momentul în care au găsit-o nişte ciobani milostivi care au salvat-o.

Dar porumbeii călători au avut o amprentă cât se poate de palpabilă şi în istoria reală. Aristotel îi evidenţiază ca fiind frecvent utilizaţi în Grecia antică, având atât rol ornamental, cât şi militar. Romanii însă sunt primii care îi înregimentează şi îi folosesc cu scopuri precise. Tot ei sunt primii crescători care scriu originile porumbeilor călători (strămoşul pedigree-ului de astăzi), înfiinţează porumbarele (crescătoriile mobile) cu care dotează atât carele, cât şi navele de luptă, Pliniu cel Bătrân descriindu-ne sistemul roman de mesagerie cu porumbei călători ca fiind simplu, genial şi extrem de eficient pentru epoca sa.

De atunci şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, anatema conflagraţiilor a apăsat şi a marcat creşterea şi selecţia porumbelului călător. Cu un periplu generos prin Evul Mediu, acesta şi-a dovedit utilitatea şi şi-a probat devotamentul atât în perioada războiului cu arcul şi săgeata, cât şi în perioada conflictelor militare sofisticate cu radare şi avioane cu reacţie.

Născut învingător, porumbelul călător, despre a cărui evoluţie selectivă vom povesti într-un articol viitor, şi-a amintit în epoca modernă că în urmă cu aproape 2.000 de ani zbura deasupra marilor competiţii sportive cu frunze de laur legate de picior pentru a anunţa triumful celui mai bun. Astfel încât, astăzi, chiar el a devenit un sportiv de frunte cu performanţe constatate electronic (oare cine spunea că timpul nu se comprimă când ne gândim cu câtă uşurinţă păsarea a lăsat laurul pentru a avea prins pe picior un microcip de ultimă generaţie...), ce dau dreptul celor mai buni să reprezinte însăşi naţiunea, cu toate onorurile cuvenite, la cea mai titrată competiţie sportivă: Olimpiada.

Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume şi sportul columbofil să se întoarcă acasă, avem în sfârşit o federaţie a noastră: Federaţia Română de Sport Columbofil.
Ave!