Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Locul exploziei din Crevedia îl găsești ușor, după claxoane și scrâșnete de frână: mulți opresc să vadă dezastrul întins pe jumate de kilometru, în marginea șoselei ce duce spre Ploiești, alții îi înjură din spate pe „macabrii” ce blochează în felul acesta traficul. „Așa o fi fost și atunci. S-or fi oprit să vadă nasoleala, au bubuit o dată cu cisternele”, zice unul cu dubă de Timișoara, oprit să-și verifice o roată.
Clădirea cu birouri a firmei nu mai e: sunt doar niște stâlpi și găuri acolo unde erau ferestrele. Focul a mâncat până după cărămidă. „Zicea prietenul ăsta al meu, de i-a murit mamă-sa, aia de stătea vizavi și a ars de vie, că înainte de bubuieli a început să curgă de acolo ca un pârâu de lichid. Care făcea bule, bolborosea. Probabil era gaz d-ăla care pe urmă a luat foc”.
Tânărul privește locul, dă din umeri. E unul dintre cei care nu mai are nimic. După explozie a rămas cu tricicleta copilului, un tractoraș de plastic, o minge și un lănțișor de aur. „Bine că am scăpat cu viață. Mai ales aia mică, de un an. Că la explozie am fugit toți și o uitasem în casă”.
Parcarea stației - acolo unde erau cisternele care au sărit în aer - e o colecție de fiare îndoite care zace pe un covor de funingine. Pute și acum a foc. Din casa de alături mai sunt niște ziduri. Un copac a rămas în picioare, ars cu crengi cu tot. Mai încolo e câmpul. Galben, cu insule cenușii, acolo unde miriștea a luat foc: „Când ardea, săreau din cisterne, așa ca niște bile, ca niște mingi de foc. Unde cădeau bilele astea se aprindea locul. Tot gaz aprins era, probabil. Ca în filmele cu război, când sunt ăia cu aruncătoarele de foc”, își aduce aminte unul. Casa lui a scăpat, doar ușa garajului arată de parcă ar fi intrat un camion în ea. De fapt, cam asta s-a și întâmplat: poarta grea i-a fost dărâmată de o bucată de cisternă aruncată de suflul exploziei. „Eu am fugit, nu ca alții. Sunt viu, aștept despăgubirile, mergem la Primărie, că ne-au chemat procurorii”.
Crevedia. Viața de după „Marea bubuială” pic.twitter.com/XAkzwpRgUY
— Jurnalul (@JurnalulN) September 10, 2023
Citește pe Antena3.ro
Cum e când îți trece cisterna prin casă
Spre mijlocul așezării a fost o casă ce ținea zece suflete. Acaret ridicat în câțiva ani de la zero. „Acum avem minus zero. Nu mai e nimic din casă, nu mai e nimic din firmă”, începe povestea Eduard, proprietarul. De când a trecut năpasta, cei zece inși, șase adulți și patru țânci, dorm împrăștiați pe la neamuri. „Ne e greu, dar acum o să fie bine. Că ne aduc containere”.
Un TIR-platformă care blochează șoseaua poartă două cutii mari, albe, și cu ferestre: e noul domiciliu al familiei, „container de stat”. Transportul greu așteaptă ca un rest de mașină arsă până la osie - acolo era un depozit - să fie încărcat într-un camion venit de la fier vechi. Chiar acolo o să se descarce. Locul a fost ales strategic de cinci indivizi cu tricouri și geci asortate, pe spatele cărora scrie mare: ANRSPS. Adică, Rezervele de Stat. Cu siglă și tricolor, pe braț. Indivizii se plimbă grav prin mizeria lăsată de prăpăd acum două săptămâni. În colț, la doi pași, sunt aliniate camere de televiziune.
Proprietarul cuprinde toată scena, zâmbește. De când a rămas doar cu nimicul, lumea vine aici ca la muzeu. Sau la acțiuni publicitare, cu reflectorul de camera TV în spate. „Au venit toți. Și le-am arătat asta: uite, aici erau 8.000 de paleți. Nu mai e decât mormanul ăsta de cenușă. Aici a fost corpul administrativ, birourile…”. Anexa nu mai există, e doar fundația. Zidurile au dispărut, locul e încălecat de un motostivuitor aproape topit de căldura incendiului. „....pe chioșc mi-a aterizat capul-tractor al unei cisterne. Uite, tabla asta de a rămas așa, ăsta era acoperișul”.
Omul privește în direcția de unde a venit explozia: „Aici a lovit capul tractor, iar în casă a intrat cisterna. Direct în living, lângă televizor”. Zidul sufrageriei mari e curbat în locul în care au lovit cele 10 tone de fier. Pereții sunt rașchetați, a dispărut și gresia de pe jos. Spre etaj e periculos să mergi: adie vântul, e pericol de prăbușire. Tot ce era înainte s-a transformat în grămadă de moloz. Într-o baie au scăpat patru bucăți de faianță și jumate de vas de toaletă. Electrocasnicele sunt bucăți cât palma. În fața intrării, o bucată grea din cisternă a rămas topită ca un lingou.
În coasta dezastrului, o altă casă a fost făcută pulbere, în curte au fost puse deja cutiile albe pe post de locuințe provizorii. Unul se uită: „Ce alb frumos”. Mai în deal, un moș se vaită că statul nu i-a dat nimic. De două săptămâni, de la „marea bubuială”, i-au dispărut găinile. În preajma Primăriei, unul mormăie nervos - vrea bani pentru un gard dărâmat.
Subiectul exploziei nu mai e analizat în fața PET-ului cu bere decât prin prisma despăgubirilor. „Vă dați seama cât or să primească ai lui Iliescu? (cei mai apropiați de zona exploziei, a căror casă nu mai există). Trebuie să le dea, că nu mai au nimic”, zice unul. „Oare cât?”, se întreabă, ca pentru sine, un altul cu papuci și pantaloni de doc patinați. Privirile parcă lucesc, unul stinge PET-ul cu poftă. Se șterge cu dosul palmei: „Mamă, mamă, mamă… dacă eram eu în locul lor!”. Celălalt se gândește în tăcere. Nu zice dacă la dezastru sau la despăgubire. Oftează: „Le luam toți banii. Și la firmă, și la asigurător, și la primar”.
Crevedia. Viața de după „Marea bubuială” pic.twitter.com/YAK359bhfv
— Jurnalul (@JurnalulN) September 10, 2023
Nea Gigi și „dauna totală”
Gigi este un localnic al Crevediei prins de explozie când s-a dus să vadă focul. Acum două săptămâni, după nenorocire, omul se învârtea aiurea în jurul locului. Pompierii îl scoseseră din cartier și îi interziseseră să meargă acasă. Locuința lui se află la o azvârlitură de băț de stația GPL, pe partea cealaltă a șoselei.
Acum, nea Gigi stă în curtea casei sale. Privește liniștit cum o echipă de la o companie de electricitate îi leagă casa la sistem. Specialiștii trag fire, sapă, montează aparatura ce a fost topită de dogoare. Nea Gigi nu zice nimic, stă. Un meșter îl întreabă: „Ia spune, nene, legăm și căsuța bătrânei?”. În curtea casei - una înaltă, etaj plus mezanin - mai e o bojdeucă. Veche, de pe timpuri, e locul unde stă mama lui nea Gigi, o bătrâna cocârjată de timp, care nu prea știe ce se întâmplă. Gigi răspunde la sigur: „Nu! O dau daună totală”. Meșterul se uită cruciș, casa n-ar avea nimic. Bătrâna tace, se ține de poarta cu zăbrele - singura care arată lovită de prăpăd: are o gaură pe mijloc, parcă a trecut prin ea un obuz.
Gigi e bucuros să arate nenorocirea: casa bătrânei nu mai poate fi locuită, cică tavanul s-a lăsat de la explozie. Nu e nimeni expert să zică dacă podul s-a șubrezit de la vreme sau de la suflul exploziei, așa că nea Gigi explică singur cum a fost dezastrul pe la el prin bătătură. „Ia uitați-vă. E grav!”, începe omul prezentarea bojdeucii babei. În afara faptului că în camera mare tavanul s-a lăsat ca o burtă de gravidă, nu e nimic. Dacă prăpădul a demolat și a ars alte case, la „bătrâneasca” lui nea Gigi și bibelourile au rămas în picioare. Geamurile nu-s măcar ciobite, e rânduială, carpetele n-au mișcat. Albul curat al unui perete de interior nu a prins fir de funingine. E drept, deasupra unei uși e crăpătură cât jumate de palmă. „Rău!. Rău a fost!”, oftează nea Gigi. Gresia e curată ca pentru musafiri, ușile vechi de lemn se țin bine. „Ce să vă mai arăt? Vă dați seama?”, exclamă omul în fața unor tablouri care n-au clintit de pe perete. „Și uitați-vă și în partea astălaltă. Aici… ce să vă mai zic. Ia intrați aici”, face nea Gigi invitație către dormitorul bătrânei. Femeia stă în prag, tot nu scoate o vorbă, camera sa de odihnă a fost întoarsă pe dos Cineva i-a urcat carpetele pe pat, scaunele, așișderea. Și dulapul e închis. Becul puternic luminează tabloul mare de pe perete și tavanul ce a prins crăpătură. Nea Gigi își dă dreptate: „Mai poate locui cineva aici? Nu!”. Bătrâna privește umbra casei înalte a lui nea Gigi. Hardughia fiului pare-se că n-a pățit mare lucru. Nici nea Gigi nu zice nimic de alte despăgubiri. Afară, un vecin ridică din umeri: „Poate o fi ceva la structura de rezistență”.
Cum privesc morții dezastrul
Chiar vizavi de centrul exploziei era o casă veche. Nu mai e acolo decât jumătate de sobă din teracotă. Pe o bucată de gard, un om - cam la vreo 60 de ani - privește dintr-o fotografie mare arsura și epavele de peste drum. I se vede chipul mare, cu riduri, pare împăcat. Poartă o căciulă, are o ceașcă cu ceva în mână, sub chipul lui stă scris: „Nu te vom uita niciodată”. Este ultimul dintre cei care au decedat în urma exploziei. De el nu mai vorbește nimeni, chit că nu-i mult de când s-a dus. Unii spun că a murit ca în fotografie: „Ieșise cu ceașca în mână să vadă focul”. Alții contrazic povestea și cred că morții de la Crevedia sunt doar subiecte de „politic”.
„Discuții și teatru, dom’le. Asta s-a întâmplat de la marea bubuială încoace. Și unii de se scoală pe morții ăștia, mânca-i-ar pârnaia să-i mănânce. Ba cu primaru’, ba cu Șoșoacă, ba cu vizitele oficiale”, spune unul. Zice că e scârbit, că mulți din localitate sunt așijderea și că nenorocirea e folosită pentru imagine: „Se vorbește de daune și doar de bani. De amărâții ăia de au murit sau de sunt prin spitale, nu zice nimeni”. „Ba zice, da’ ești tu al dracu’”, apare unul de opoziție.
În fața Primăriei nu mai sunt mașini de Poliție sau Pompieri. Sunt niște limuzine mari și negre. Putoarea de ars mai plutește dinspre epicentru, aducere aminte, acum, doar de RCA-uri, asigurări pe locuințe și de „un avocat de la firma aia de a trecut înțelegător pe aici”.
Peste drum de casa unora de a ars toată - a rămas doar o icoană cu Maica Domnului - pe pridvorul unei alte dărâmături de explozie sunt fotografiile primilor morți în tragedie. Bărbatul - cel care a murit când și-a văzut soția cum arde - pare trist. Femeia, la fel. Între portretele celor doi arde o candelă. În curtea fără gard - făcut arșice de suflu - e pustiu. Pe aici a fost un scandal între copiii celor doi și polițiștii care nu lăsau lumea să calce probele. Mai departe fâlfâie bandă galbenă cu „Poliția! Nu treceți”. Lângă sunt două cutii de aluminiu - energizant și bere - arse jumate, topite, semn că au fost, cumva, în mâinile celor de veniseră să vadă focul și plecaseră jupuiți de piele. „Cădea pielea de pe ei ca frunza în octombrie. Eu mă dusesem departe și când a fost marea bubuială am simțit încă de acolo dogoare cumplită”, își aduce unul aminte. Acum, lumea simte rece. Mai ales cei ce sunt obligați să se mute în cutiile albe. Ceilalți, care pregătesc parastase, nu mai vorbesc nimic. E liniște ca în ogrăzile lor frământate de explozie și rămase pustii.
