Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Kosovo este țara minunilor: poți să dispari din casă sau de pe stradă și nu te mai găsește nimeni. „Magia” e dusă la rang de artă de către forțele speciale kosovare montate în nordul țării, cu rolul de a-i potoli pe „pravoslavnici”. Echipele de luptători pot fi văzute în teritoriul unde sârbii sunt majoritari în filtre rutiere, cu blindatul pus de-a curmezișul drumului, ori în găști negre ce năvălesc în blocurile amărâte, gata să deschidă focul. Ultimele două capturi au fost de răsunet: săptămâna trecută, în două zile, la Kosovska Mitrovița și la Zubin Potok au fost ridicați doi indivizi cu acuzația de terorism. Unul postase fotografii despre independență pe Facebook, altul purta un tricou cu imaginea Serbiei de dinainte de război și cu chipul Maicii Domnului.
În nordul Kosovo, drumurile ce leagă cele câteva orașe locuite de sârbi sunt presărate cu filtre militare. Poate de asta circulația e atât de aerisită. De la Kosovska Mitrovița, spre nord, treci de Zvecan, orașul păzit de KFOR după ce „pravoslavnicii” s-au altoit cu polițiștii kosovari. Sârbii au refuzat să voteze la ultimele alegeri locale, așa că a ieșit primar un albanez. Poliția a venit să-l instaleze, sârbii au sărit să-i oprească, s-a lăsat cu lupte de stradă. Mulți civili au fost arestați, mulți militari au apărut în urbe. În centru sunt trupe din Grecia, dar la ieșire, în filtrul ce scanează autoturismele sunt forțe speciale kosovare, îmbrăcate în negru, cu puști americane de ultimă generație.
„Mulți dintre ei sunt foști luptători UCK (Armata de Eliberare din Kosovo, n.n). Eu i-am recunoscut, și sunt mulți dintre noi care îi știu. Și știm și ce au făcut”, povestește un sârb din Zvecan. Omul are 70 de ani, a prins războiul și toate ororile „și de atunci și, multe, după aceea”. „Pentru noi, ăștia sunt teroriștii. Ei au luptat în UCK - organizația asta este vinovată de masacrarea a sute de sârbi în perioada de după ’90. Sunt oameni care pot fi condamnați oricând pentru crime de război sau pentru tortură. Și îi vedeți acum în trupele speciale kosovare. Eu știu unul care a împușcat prizonieri sârbi. Acum este acolo, la colț, în filtrul poliției”, se jură bătrânul.
Filtrul abuzurilor
Drumul de la Zvecan spre Zubin Potok trece prin munții părăsiți din nord. Greu dai de case, mașini - lipsă. Mai spre est e Banjska, satul cu mănăstire veche transformată în câmp de luptă prin septembrie. Atunci, un lider al sârbilor din Kosovo, împreună cu gruparea sa a împușcat un polițist kosovar. Trupele speciale au înconjurat mănăstirea unde se refugiaseră „partizanii” și au reușit să-i împuște pe trei dintre ei. Liderul a scăpat, a fugit în Serbia.
Acum, zona e plină de echipaje speciale puse în filtre. Cei care au trecut printre puștile specialilor au rămas, cam fiecare, cu câte o amintire. „Să-i vezi ce fac. Abuzuri? Asta e cel mai frumos cuvânt”, zice Dadan. Omul locuiește în zonă, în munți. Vede de sus ce se întâmplă pe drumul unde este pus, zilnic, dispozitivul forțelor speciale kosovare.
Citește pe Antena3.ro
E dimineață, devreme, când dau peste grupa de luptători cu rău renume. Sunt șase inși, toți în uniforme negre. Se vede că e punct fix de control, a fost montată o baracă și, atașat, un generator. Polițiștii nu stau înăuntru, se încălzesc lângă o dubă blindată. Au aprins un foc din vreascuri și stau în jurul jarului. Au automate, puști lungi și pistoale legate de pulpă.
Filmez de la distanță, nu-i semn de interdicție. Dinspre jarul ce afumă locul se aude un răget. Un scaun de birou cade, doi inși se ridică. Vin agale: unul cu mâinile în buzunare, celălalt cu degetul pe trăgaci. Ajung aproape, cer documentele. Le dau pașaportul, pe urmă, legitimația. Unul dintre kosovari înțelege engleză. Ascultă și pare că înțelege despre ce este vorba: „jurnalist străin”…. „documentare”…. „reportaj despre situația din nordul Kosovo”. Actele însă nu vin înapoi. Vine, în schimb, unul - pare șeful grupei. Înșfacă pașaportul, dă o privire pe documente și zice: „Falș!”
Spion cu japca
„Falș!” sună aiurea pentru mine, dar îi face pe ceilalți să percuteze. Unul dintre soldați se pune în spatele meu. Nu e violent, tace - lucru ce dă fiori. Grupa de „speciali” face roată, unii văd că mașina în care am lucrurile e înmatriculată în România. Se aude numele țării rostit de mai multe ori. Pe un ton deloc prietenos. Nu știu ce discută, cel care a reținut documentele dă un ordin din care pricep doar: „radio” și „commando”. Un alt militar deschide ușile mașinii. Se așază pe locul șoferului și scoate cheile din contact. Mă holbez la om, văd că îmi ia și telefonul. Celălalt aparat - pus pe navigație în parbriz - nu-i sare în ochi.
Încerc să lămuresc situația. „Șeful” mi-o taie brusc: cu gesturi bruște îmi arată să stau lipit de mașină, cu mâinile la vedere. Începe să tragă de pașaport și de legitimația de presă. Parcă vrea să dezlipească documentele. Dau să protestez, mă aleg cu niște urlete: „Șpion! Rus șpion”. Mai aud pe cineva dintre cei șase că murmură: „...România”. Arma unuia clincăne, nu știu dacă s-a izbit de vesta antiglonț sau respectivul a scos special zgomotul. În liniștea aceea s-a auzit urât. Mă uit în jur, nu e nimeni. Și chiar dacă ar fi…
Încărcat cu documentele, cheia mașinii și un telefon, șeful cel mare decide să mă anunțe că sunt reținut. Traducerea o face un mărunțel, blonduț, nu prea în ton cu haidamacii ceilalți. Încearcă pe ton blând să-mi spună că e vorba doar de o verificare. „Și de ce mi-au fost reținute lucrurile? Ce am făcut?”, întreb eu. „Translatorul” nu știe ce să-mi răspundă. Doar se uită la matahala care mai devreme urlase și trăsese de pașaport. Ăsta, acum, trage de legitimație. Victorie! Descoperă că pe act nu este pusă viza pe acest an. Pe față îi apare un zâmbet strâmb de răutate. Parcă scrie pe el - „Te-am prins!”. „Șeful” dă ordine scurte, stația de emisie bâzâie. „Romania”, „gazetar”, „problem”, turuie unul mai bătrân cu șapca scoasă și un muc de țigară în colțul gurii. Pe urmă se uită la mine cumva, ciudat.
Privirea lui aduce aminte de poveștile sârbilor despre veteranii UCK - cei care lucrează în forțele speciale, acuzați de tot soiul de crime. Îi zâmbesc strâmb, mă aleg cu o bolboroseală. Între soldați, sunt dus lângă mașina blindată. Repet mereu că nu sunt spion, matahala de șef îmi face semn să tac: își trage degetele peste buze ca și cum ar închide un fermoar, semn internațional de a nu mai vorbi.
„Translatorul” mă privește cu milă, îmi strecoară o sticlă cu apă. Sunt pus pe un scaun, în fața focului. Nu știu dacă au ales special locul: soarele și fumul îmi bat direct în ochi, nu pot distinge prea multe. Mă ridic, „Șeful” zbiară. „Rus, hă?”, cârâie, autoritară, matahala. Mă uit cât pot împrejur, e pustiu, locul e între versanți împăduriți. Din lateral vine ăla mai bătrân: „Șto radiș?” („Ce faci?”, în limba sârbo-croată n.n). Se prinde că am înțeles, râde superior: „Sârb, ha?”. Răspund încet în engleză: „Român, uită-te pe acte”. „Veteranul” îmi întoarce spatele și stăruie în decizie: „Ciuh ce slușaș srpski radio u auto” („Am auzit că ascultai radio sârbesc în mașină”). Dau din umeri, argumentul e imbatabil. Cineva mă anunță că trebuie să aștept până vine un „comando” pentru interogatoriu. Cât timp? Nu se știe. „Translatorul” o mai înmoaie: „E vorba doar de o verificare, nu mai fii speriat. Nu se întâmplă nimic!”. Din spatele lui, matahala de șef ridică arma și țipă la subaltern. Disting doar cuvântul „șpion”. Militarii se retrag la trei pași, de unde reîncep să mă studieze ca la muzeu.
„Ce crezi? De ce România nu recunoaște republica Kosovo?”
Timpul trece, echipa care trebuie să mă ia la întrebări nu mai apare. Se arată însă mașina unui sârb. Are numerele regulamentare: stickere sunt lipite peste stema Serbiei, așa cum este obligatoriu în Kosovo. Omul de la volan e oprit, dat jos, militarii cercetează actele. Sârbul pare de-al locului, mă privește cu milă. Cât timp „Șeful” e ocupat cu sârbul, reapare în dreapta mea, prin fum, „Veteranul”. Stricat rău în vorbire, trece din sârbește în engleză - „Voi, în România, aveți muzică frumoasă! E o muzică, numele începe cu «m»”. În minte îmi trec multe cuvinte cu litera „M”. Mă gândesc că individul mă testează din nou, dar începe să fredoneze o manea. „Manele?”, întreb eu. „Ies, mai frend, manele”, se bucură soldatul.
Profit, îi cer să-mi dea voie să merg să-mi iau țigările din mașină. Militarul se face că nu pricepe, chiar dacă îi traduc prin semne. „Translatorul” îmi spune că mașina a fost „sigilată”; nimeni nu are voie să umble înăuntru până nu apar cei din „comando”. Unul îmi dă o țigară din pachetul lui, pe urmă face bancuri să-i dau înapoi un pachet întreg. Altul atenționează că-s „pravoslavnic”, dovadă mătăniile de la mână. „Veteranul” fotografiază cu telefonul său toate hârtiile găsite prin buzunare: chitanța de la hotel, bonul de benzină, sau numerele de telefon ale unor surse. „Translatorul” privește scena jenat, încearcă să spună ceva, „Șeful” îi închide gura cu ordin ferm. Puștiul și-a dat seama că nu e corect ce se întâmplă, deschide internetul și îmi descoperă fotografia și reportajele. Nici măcar proba asta nu clatină decizia mai marelui echipei: termenul de „șpion” rămâne.
După aproape un ceas de așteptare, o mașină de poliție apare la filtru. Coboară un domn, grav, cu priviri pătrunzătoare. Îl urmează o femeie de nici 30 de ani, care mă privește cu ură. Amândoi ascultă raportul matahalei de șef, mă gândesc că pot da explicații și, apoi, pot pleca. Aiurea!; noii veniți mă informează că sunt probleme cu documentele și trebuie să mergem la secție. „Dar de ce îți e teamă? Ești în Kosovo, țară democrată. Noi suntem Poliția!”, se răstește ofițerul. Până la plecare, echipa - militari și polițiști - trebuie să-mi percheziționeze atent mașina.
Inspecția mașinii a fost o scenă absurdă; când au deschis portbagajul le-a căzut o minge pe bocanci. Unul a crezut că e dispozitiv artizanal. Probabil că ce am auzit erau înjurături. Au dat apoi de bagaj, l-au desfăcut. S-a lăsat liniște gravă când au găsit bluza de pijama, model de camuflaj - „Ooo”, a exclamat, grav și important, „Șeful”. „Inspectorul” s-a încruntat. Agravant a fost și un tricou de schimb: culoare verde, milităresc. Ambele au fost fotografiate. Laptopul nu i-a interesat, cercetarea pe sub scaune și banchetă n-a adus nimic nou. „Inspectorul” mi-a răspuns sec: „Mersi!”. Și cu aceasta mi-am primit mașina înapoi, dar numai ca să o conduc sub escortă spre secția din Mitrovița.
Discuția de la poliție a început cu un bilanț de activitate. M-au întrebat: „Știi câți d’ăștia ca tine am prins?”. Documentele - inclusiv cele pe care șeful filtrului nu dorise să le vadă - și discuțiile telefonice i-au transformat pe polițiști: tonul a devenit mai calm. Un singur polițist kosovar a mai avut o încercare. Prezentându-se ca prieten cu cel care se ocupa de interogatoriu, omul a „atacat” direct: „Ia spune-mi, de ce crezi tu că România nu recunoaște statul Kosovo?”. Am dat din umeri.
Despărțirea a fost fericită: polițistul a stăruit să-mi vadă fotografiile de pe ambele telefoane și a admirat atent cadru cu cadru. Apoi, m-a condus afară: „Știi, Popa. Eu, de la început nu am crezut că ești spion. Asta fiindcă ai uitat să îți pui viza pe legitimația de presă. Spionii au actele perfecte, sunt atenți la fiecare amănunt. Tu, nu!”.
Am trecut de zidurile antiasalt, de sulurile de țepi și de gardul gros, îmbrăcat în sârmă ghimpată. În jurul secției, pe blocuri fluturau steaguri sârbești.
Rus șpion pic.twitter.com/w6xii7Z4Oc
— Jurnalul (@JurnalulN) October 23, 2023
