Şapte fraţi din Suceava îşi fac temele la lumânare, ca să ajungă avocaţi şi scriitori

Doua umbre lungi desenate pe perete si multe lumanari aprinse in bezna din odaie. Te si sperii, parca-i un priveghi. Camera pluteste in fum innecacios. Lumanari pe masa, lumanari in mana. Cu cealalta mana, fetele rasfoiesc niste manuale. E liniste perfecta in camara lor, doar fosnetul paginilor se aude.

Ele sunt surorile Laura si Paula Bolohan din Dolhasca, Suceava, si asa isi pregatesc temele in fiecare seara. De 11 ani, de cand parintii s-au mutat mai mult abuziv in casuta asta, n-au avut niciodata curent electric in casa. Niciodata n-au atins un bec, nici ele, nici restul de cinci frati. Ultima data cand au vazut un film a fost acum multi, multi ani, la un vecin. Frigiderul, masina de spalat, televizorul – sunt obiecte SF, pe care le-au vazut cu coada ochiului, doar, pe la altii. Desenele animate si le amintesc vag cum arata, de pe vremea cand erau mici copile si le primeau vecinii de mila sa vada Tom si Jerry. Atat isi mai amintesc: ca desenele astea animate erau ca niste papusi colorate care se plimbau pe un ecran.

De Craciun fac bradut, isi cumpara instalatie electrica, dar o pun de forma. Cand vine un coleg in vizita, la urma, le arata ca au si ele instalatie in casa. 'Citesc foarte mult. Cartile pe care le imprumuta de la biblioteca le-am verificat si au toate ceara pe la colturi. Le picura cu ceara cand citesc, fara sa vrea, si cand le inapoiaza, asta e un semn ca inainte cartile alea au fost la ele', ne spune mama. Ea nu lucreaza, sotul munceste cu ziua. Doar alocatiile copiilor sunt un venit singur in casa.

Paula are doar 14 ani si deja nu mai vede bine. La scoala, colegii au mirosit-o si au botezat-o, simplu, Chioara. 'Eu... parca as fi un gandac in fata lor', ne spune. 'Si tu ce le raspunzi?'. Cateva clipe se uita in jos, privindu-si varful pantofilor: 'Nimic'. Ei au calculatoare acasa, ei isi dau 'buzz-uri' pe messenger si umbla pe internet. Ea face seara mancare cu lanterna, cand o ajuta pe mama. Cum sa se puna ea cu ei? 'Gandul ca nu am lumina ma face sa ma simt foarte saraca'.

Dar chiar si asa, e ambitiosa - seara citeste cu cate doua lumanari in aceeasi mana, cu obrazul langa flacara. Ii curge ceara fierbinte pe foaie, pe cot, pe pijama, dar ea e calita, nu mai simte nimic. Dupa ce se intareste, isi dezlipeste straturile de ceara de pe mana ca si cum si-ar desface a doua piele. La inceput, cand era mai mica, o frigea rau ceara, lasandu-i dare rosii pe dosul palmei; dar suporta, oricum, caci stia de pe atunci ca trebuie sa stranga din dinti daca vrea sa fie avocat.

Laura, sora mai mare cu un an, a scris zeci de poezii la lumanare si viseaza ca intr-o zi sa-si publice cartile ei si sa dea autografe. La scoala, insa, deja nu mai vede bine cuvintele pe tabla. 'Le vad cum imi joaca in fata ochilor de parca ar fi caractere rusesti', ne spune. Are o superstitie a ei: niciodata nu-si numara cate lumanari consuma intr-o seara. 'Cand numeri lumanarile, se zice ca iti numeri anii din viata, de fapt'. Cand se termina rezerva familiei, insa, da fuga la magazin si mai ia un bax. De fiecare data vanzatoarea se uita lung, dar n-o intreaba nimic, sa n-o jigneasca. Stie ea ca, din toata Dolhasca, numai Bolohanii n-au lumina in casa.

Daca Laura ar avea un televizor in casa, ar asculta stiri in fiecare dimineata. 'Dar asa, imi cumpar de la posta foarte multe ziare si tot ma informez. Mi-as dori sa am o biblioteca a mea... cat de mica ar fi'. Ne priveste in ochi si minte de ingheata apele: 'Oricum, in afara de carti pe care sa le citesc in weekend, cred ca am tot ce-mi trebuie'. N-are rechizite, n-are carti si caiete, n-are pachetel la scoala si n-are nici haine si pantofi frumosi, cum au colegele. Sunt zile in care rabda de foame, dar n-ar recunoaste niciodata. 'Suntem o familie fericita, chiar daca avem mai putin decat altii. Altii nu au un acoperis deasupra capului; noi avem. Parintii nostri au muncit mult sa ne asigure asa ceva. Suntem uniti, ne ajutam, ne aratam devotament si incredere', zice. Si e al nabibii de frumos cu sapte frati in casa; cand erau mici nu sufereau ca n-aveau cu cine sa se joace. 'Totusi, nu esti trista uneori?'. Cateva clipe sta sa cantareasca daca sa fie sincera sau nu. Surade. 'Hmm... uneori'.

Familia Bolohan – sapte frati si doi adulti - locuieste in centrul localitatii. Casa in care stau apartine primariei si e atat de veche, ca trebuie demolata ca sa nu-i ingroape de vii. De ani de zile, primaria le trimite ordine de evacuare, dar ei tot nu misca. N-au unde. E adevarat, primarita le-a promis teren undeva, in alta parte a localitatii, dar Bolohanilor nu le-a convenit: ei trag ca primaria sa le vanda, totusi, casa asta, ca sa isi poata trage si ei, la urma, curent electric. 'Macar sa o putem inchiria. Ni s-a explicat ca nu putem avea curent electric fiindca stam aici fara contract de inchiriere', zice tatal, Ilie.

Zici ca-i blestemata casa in care locuiesc; cand s-au mutat ei, aici era carciuma. S-a inchis tot asa, fiindca nu mai avea curent electric. Au trecut 11 ani de atunci, si casa tot in bezna a ramas. Parca nici n-a trecut timpul peste ea. 'Atat am avut cand ne-am mutat aici, cu sase copii: doua paturi, o plapuma si patru perne. Nu mai stiu cum faceam de reuseam sa le impartim pe toate la opt insi', povesteste mama, Elena.

Si ea si sotul au calificare buna, de operatori chimisti, dar au avut ghionion in viata: sotul a crescut la casa de copii, pe ea a urat-o propria mama. Cu 'zestrea' asta au pornit in viata, apoi s-au imbolnavit amandoi de tuberculoza si au pierdut serviciul. N-a avut cine-i ajuta cu un sfat macar, iar viata si-au construit-o asa, pe apucate, cum au inteles-o ei singuri. De aia au si facut sapte copii, desi se stiau saraci lipiti. Le mai dau lacrimile uneori, cand li se intalnesc privirile prin casa, dar isi sterg repede ochii, sa nu-i vada copii cat de tristi sunt.

'Eu nu am un venit stabil. Eu lucrez ocazional', spune tatal. Zugraveste, zideste, face sobe. 'Cand am lucrari, ies la 40, 50 de lei pe zi. Cand n-am, stau acasa. Am 51 de ani. Lucrez ocazional'. Asa face mereu, isi repeta singur vorbele, ca sa fie sigur ca se face inteles. La cheltuielile casei il mai ajuta si cei doi copii mai mari: si-au terminat liceul si acum zugravesc case.

Andreea, fiica de 17 ani, munceste ca sa-si poata plati naveta pana la scoala, la Suceava. Vara, in vacanta, e chelnerita: spala vase, face de toate. A muncit odata 20 de ore continuu si apoi a cazut lata. Vara asta a lucrat pe branci continuu, de dimineata pana seara, ca sa aiba cu ce porni la scoala ea si surorile mai mici. 'Numai eu stiu cate cafele au baut atunci, ca sa reusesc sa-mi tin ochii deschisi', spune. Isi doreste cu ardoare o facultate... 'dar o facultate costa'. Iar ea are multi frati de crescut acasa. Marian, cel mai mic, are cinci ani si acum invata sa tina si el lumanarea.