Sorin Adam - Un nume de luat în seamă

Studentul de la Belle Arte află devreme un paradox al accesului în absolut la informa­ţie: totul s-a făcut, toate drumurile către noutate au devenit publice, e practic imposibil să te remarci prin originalitate.

La terminarea facultăţii, tinerii au mult mai multe motive de a nu spera mare lucru, decât a visa la o carieră de succes. Sorin Adam (n. 1968) pare să fi ajuns, într-un moment de răscruce al studenţiei, la sfatul pe care se spune că Tintoreto i l-ar fi dat elevului său El Greco, atunci când acesta l-a întrebat ce trebuie să facă pentru a fi original. Fă ca mine şi dacă nu poţi înseamnă că eşti ori­ginal! Elev mai întâi al lui Theodor Moraru, dar discipol, de o loiali­tate mergând spre cultul metodei, al lui Vasile Grigore, Sorin Adam s-a dedat necondiţionat plăcerii de a picta ca maestrul şi a avut şansa să nu poată decât până într-un punct. Până în punctul în care, în­văţând tot ce era de învăţat de la Vasile Grigore, s-a descoperit pe sine, într-o definiţie nouă a imaginii: contează mai mult ce-l deosebeşte de magistru, decât ce-l aseamănă. Ultima expoziţie a lui Sorin Adam, deschisă la Galeriile Municipiului Bucureşti, dar sub pa­tronajul Galeriei Ioana D'Arte şi avându-l ca agent pe piaţa ar­tei pe Anghel Ciobanu, e un prilej de speranţă pentru o întreagă ge­neraţie de mijloc. E încă loc pentru inovaţie, pictura de şevalet, aşa cum a fost ea practicată de veacuri, e încă productivă, calitatea are încă argumentul măiestriei, iar dacă la atâta învăţătură şi har îţi dă Dumnezeu şi noroc, ai toată îndreptăţirea să-ţi semnezi ta­blourile Sorin Adam, plin de încredere în puterile picturii de şevalet, iar contemporanii să-ţi cumpere tablourile, mizând, ca în anii cei buni de dinainte de război, pe această semnătură. Tablourile lui Sorin Adam au câteva virtuţi cardinale, care se adună rareori la un singur artist. Se recunosc în orice mare expoziţie a breslei, fac gol în jur - cum se spune în limbajul organizatorilor de Saloane şi al co­lecţionarilor - prin vehemenţa efectului la public şi, ce-i cu adevărat im­portant, trimit cu ideea la un mod foarte elaborat de a gândi creaţia, în continuitatea aşa-numitei picturi de muzeu interbelice. Cum ziceam mai devreme, totul pare să se fi făcut, numai că, din când în când, se iveşte ca din senin un artist ale cărui tablouri te conving că totul rămâne de făcut.