Strălucitor. Povestea unui reportaj - Episodul 1

Un bun reporter nu se imbata niciodata in timpul documentarii. Acesta este un principiu de fier al jurnalismului de calitate. L-am descoperit in ultimii ani, de cand m-am despartit amiabil de alcool. Pe masura ce renunt, cu varsta, si la alte bucurii, descopar noi si noi principii ale acestei meserii fascinante. Un strop din aceasta intelepciune tarzie mi-ar fi prins bine in toamna lui 1992, la primul meu reportaj din Basarabia. Pe atunci aveam ficatul tare, dispretuiam intelepciunea si ii ocoleam pe intelepti. De cate ori imi amintesc de acea aventura ma ineaca regretul ca am ratat un reportaj mare din cauza betiei. Si simt in gura gustul ciudat al acelei bauturi blestemate: surcele si caramele cu vaga aroma de toporasi.

Pe la inceputul lui noiembrie ’92 mi-am ordonat sa trec Prutul. Voiam sa ajung in Mana, satul natal al lui Paul Goma. Citisem deja de doua ori "Din Calidor. O copilarie basarabeana". Mi se parea – si nu cred nici acum ca ma inselam – una dintre cele mai frumoase carti din lume. M-a zguduit la prima lectura, m-a incantat la a doua. Voiam sa scriu un reportaj fierbinte. O paralela intre satul din carte, un Macondo romanesc, si satul real, abia scapat de un an din imperiul sovietic.

Ieseam prima oara din tara nepunand la socoteala incursiunea din 1990, cand cu Podul de Flori. Atunci s-a deschis granita pentru cateva ore, au trecut oamenii cu miile dintr-o parte in alta. Am patruns doi metri metri in interiorul Basarabiei si am fraternizat cu niste localnici, chiar pe malul apei, pana ne-am facut crita. Porniti cum eram, era cat pe ce sa bem si frontiera.

Emotie si salam
Am trecut asadar Prutul cu emotie si cu salam.
Lucram atunci la "Timpul". Tipaream revista la Chisinau, ca era mai ieftin. Aveam colegi care se duceau saptamanal la Chisinau, la tipografie. De la ei am aflat ca fratii nostri moldoveni nu obisnuiesc sa-ti dea demancare. Te intampina bucurosi, te strang la piept cu o suta de brate, striga lacrimand: "Noi vrem sa unim cu Tara", apoi te inhama la baut. Si nu baute lenevoase, de umplut timpul, ci din alea rusesti, epopeice, cu tocaieli, cu bocete, cu cantece revolutionare, pana cad toti sub masa si raman tepeni cateva zile, cu zgaibele-n sus, ca broastele in formol. Unul nu ti-ar fi dat o bucata de paine, un castron de bors. Mancarea era, la ei, pentru muieri si pentru copii — imi spusesera colegii. Asa ca am plecat pregatit. Pe langa burlanul de salam mai aveam in diplomat zece conserve de peste, zece pateuri si zece oua fierte. Mancarea mea pentru trei zile, poate patru, cat socoteam eu ca mi-ar fi fost de ajuns pentru marele reportaj. Plus patru jumatati de vodca "Saniuta". Trascaul fusese planificat pentru optimizarea relatiilor internationale, dar nu era exclus nici uzul propriu.

Traficanti de praf de toba
Prima parte a calatoriei, de la Iasi pana la jumatatea podului de peste Prut, a fost linistita. Dar cum a intrat dubita cu cauciucurile din fata in Republica Moldova, a inceput aventura. Un vames s-a urcat din mers, si-a scos oaia de pe cap si a dat-o sa mearga din mana in mana.
— Ia, varsati aicea frumusal, da’ amu ia, ca nu-i vreme!
Oamenii aveau bani pregatiti si ii puneau in caciula fara cracnire, ba chiar se luminau de multumire, parca ar fi dat la cutia milei. Stiau ca asa pot trece prin vama ca pe sub batista la Perinita, repede si fara complicatii, fara sa fie dati jos si controlati de-a maruntelul in sacosoaiele lor de rafie, cat niste corturi. Dubita cu care plecasem din Iasi era plina cu basarabeni, niste amarati care plimbau cate-oleaca de praf de toba din Basarabia in Romania si inapoi. Daca le mai ramanea si lor ceva din negotul ala, abia le ajungea de treninguri. Credeam ca treningul era folosit doar ca echipament de lucru in micul trafic de frontiera, dar aveam sa observ curand ca devenise un fel de port national al basarabenilor. Inlocuisera chimirul cu o borseta legata de-a cateaua, pe sold, iar opincile cu adidasi.

Langa mine sedea un baiat cu trening nou-nout, de mire. A scapat cateva ruble in caciula si mi-a pus-o mie in brate. Nu stiam ca asa se face, nu eram pregatit sa dau spaga. Mergeam la Mana pe banii mei, imprumutati de pe la prieteni. Aveam fix de drum, dus-intors, si pentru trei nopti la vreun hotel — cu saltele de paie, daca s-ar fi putut. Niciun leu in plus. Mancare si bautura imi luasem de-acasa. Intr-o secunda am refacut mental toate calculele. Din nou mi-a dat fara zecimale. Dar parca n-ar fi fost de-ajuns ca eram sarac, nu stiu ce-mi veni sa fiu si cinstit, in completare.
— Eu nu dau spaga! — am strigat hotarat si am dat caciula mai departe.

Un roman capos
Prutul s-a oprit pe loc. Soferul a franat si el brusc. In dubita s-a facut deodata liniste ca-ntr-un ou proaspat. Toate fetele s-au intors spre mine mute si crunte. Vamesul s-a invinetit la fata, i-au iesit ochii ca la melc.
— Boji moi! Gios! Tata lumia gios! Chiar amu ia!
— Da’ noi di ci, cari vra si zici? Banuti di la noi s-o strans si, iaca, de-amu nu putiem trieci! Da’ di ci?
— Iesti pintri voi un roman capos! — a raspuns vamesul.
— Mi hatim poitii, ostanovite ego! — au strigat in cor fratii mei basarabeni.

La vremea aia inca imi mai aminteam cate ceva din rusa invatata la scoala. Nu prea multa, ca am avut parte numai de profesori alcoolici, stiut fiind ca nu capeti accent rusesc daca nu uzi limba cu vodca, dar destula cat sa inteleg ca ticalosul trebuia sa ramana, iar ceilalti sa plece.

Am coborat inghiontit din toate partile.
— Pasel na hui! — mi-a strigat unul cu fata de calmuc.

Era o clara si directa trimitere la origini, dar, avand in vedere situatia neprielnica in care ma aflam, am tradus si eu ca Irina Margareta Nistor, "Du-te dracului!", varianta ce nu ma obliga sa ma intorc si sa-i dau una peste bot calmucului care ma injurase, de sa-i sara calmucii pe parbriz, dupa care sa ma arunc vitejeste in jumatatea romaneasca a Prutului si sa ma intorc acasa ca un soarece murat, dar demn!

"Kakaia prablema?"
Dubita a trecut pe langa mine, eu am ramas. Sa fiu vamuit, amu ia, la Sculeni. Vreo zece militari s-au strans in jurul meu, toti cu Kalasnikovul la piept.
— Kakaia prablema?, a intrebat unul care parea sa fie seful. Era plin de stelute de tabla pe caciula, pe epoleti, pe guler. Ceilalti au aratat cu mitralierele spre mine.
— Da’ mataluta undi ti duci?, m-a luat comandantul pe romaneste, privindu-ma chiondoras.
— Sunt ziarist. Poftim legitimatia. Mi s-a cerut sa dau spaga. Mita. Dar eu vreau sa trec granita legal. Merg sa scriu un reportaj despre Paul Goma.
Credeam ca daca aude de Paul Goma o sa ma treaca prin vama in brate. Dar el nici n-a clipit.
— Cini-i Paul Goma aista?
— Este un mare scriitor nascut aici, in Basarabia. In satul Mana, raionul Orhei. Acum traieste la Paris. E cunoscut in toata lumea.
— Asa, cari vra si zici… la Paris… — a mormait el in guler.

Habar n-avea de Goma. Dar de Grigore Vieru n-avea cum sa nu stie, m-am gandit pe loc. In Basarabia, atunci, il cunosteau si copacii.
— Dar mai intai voi face un interviu cu Grigore Vieru — am plusat, brusc napadit de speranta. Ma asteapta la amiaza la Chisinau. La Parlament!
— Asa, asa, a mormait iar. Daci agiungi, ai si faci interviu si cu tata lu’ Grigori Vieru, poati si cu bunelu’ dumnealui. Da’ daci eu nu ti las si treci, apu’ n-ai si faci interviu, nu cu Grigori Vieru, da’ nis cu basca lu’ Grigori Vieru si nis cu tamburucu di pi basca lu’ Grigori Vieru. Numa’ ti pun frumusal intr-o masanici si ti trec ‘napoi la Romania.

Polcovnicul vorbea domol, cuvintele ieseau toate pe acelasi ton si la distanta egala, parca scotea pe gura un sirag de bile sonore. Am inteles ca puteam face reportajul numai daca voia el. Am hotarat sa ma fac frate cu dracul pana trec Prutul. L-am rugat pe ofiter sa ma lase sa trec. I-am aratat cat de albastra e situatia cu banii. Daca platesc ceva in vama, degeaba ma mai duc mai departe, ca nu mai am cu ce ma descurca.
— Din inima va rog, tovarase general! Serdte! Este foarte important, este ocieni vajno pentru mine!
S-a mai inmuiat putin. Poate pentru ca i-am spus general, poate fiindca l-am uns la inima cu cateva rusisme smulse cu clestele din crapaturile memoriei scolare.

Vamuitul in Sculeni
M-a luat la el in birou, un compartiment dintr-un container de marfa modificat, cu vedere spre Prut. Mi-a verificat buletinul, a zis ca e in regula. Dar ce am in diplomat? Mancare, patru "Saniute", periuta de dinti, o punguta cu lenjerie de schimb. Si cateva exemplare din "Calidorul" lui Goma. Le luasem sa le dau oamenilor din Mana, unii chiar personaje in carte. I-am dat una si generalului, dar n-a vrut s-o ia. A zis ca daca tine cartea in birou se apuca subordonatii lui de citit si nu mai sunt atenti la traficul vamal. Dar un pateu, un pateut, ar lua! Tii, dar ce frumoase-s pateurile astea facute in Romania! Or fi si bune! Hai sa ia doua… Nu, trei. Adica patru. Patru pateuturi, nu mai multe. Nu pentru el, da’ pentru soldatii care stau in frig si sufera de foame la graníta. Dar conservele astea de peste? Ooo!, is facute la Tulcea. Este Tulcea, oare, un oras frumos? Sigur ca da! Deci patru pateuturi, patru conservute. Si tot atatea ousoare. Imi raman destule si mie, n-am de ce ma plange. Nu-i sanatos sa mananci multe oua. Or sa se strice si alea in diplomat, fiindca ma va tine Grigore Vieru numai in fripturi, pe la restaurantul scriitorilor, cand voi ajunge in Chisinau. Si-o sa beau cu el vin de Ialoveni si de Cricova si vodca ruseasca, adevarata, nu samahoanca romaneasca. Romanii nu stiu sa faca vodca. Dar ce nume de vodca e aista: "Saniuta"? Ha, ha, ha! Oare ce gust o avea? Gal-gal-gal! Ei, de aia se numeste "Saniuta", ca asa de bine ce mai aluneca pe gat! Sa pastreze doua sticle si pentru muncitorii care cladesc vama noua, ca pe frigusorul ista un gat de vodca e doctorie curata! Dar ce zice el doua? Trei! O singura sticla de strapazan e chiar prea mult pentru un tanar ca mine, care munceste cu capul… aflat in alta tara… Cu parere de rau, dar nici cu salamul intreg nu se poate. Legea nu lasa pe nimeni sa introduca in republica alimente stricacioase, adica perisabile, mai multe decat poate manca intr-o zi. I-am zis ca eu mananc mult de felul meu, mai ales salam, dar el m-a sfatuit din tot sufletul, ca om cu par alb, sa fiu mai cumpatat —ce rau imi pare acum ca nu i-am ascultat sfatul!… Si mi-a mai lasat doar o bucata de trei degete.

Cu tractorul spre Capitala
Cand imi mai lua colonelul ceva din diplomat, simteam un junghi in inima, iar reportajul se facea tot mai mic in viitor. Dar nu se stingea de tot. Eram hotarat sa-l fac chiar de-ar fi fost sa nu mananc o zi, doua, si sa dorm in gara, daca Mana o fi avand gara. Eram invatat cu asa ceva inca din vremea cand imi taraiam flendurile si visurile prin gara si prin cimitirele din Botosani.

Dupa ce si-a luat partea, colonelul mi-a manjit buletinul cu o viza de intrare si mi-a zis ca Moldova si-a deschis bratele pentru mine. Dubita plecase, banii de bilet erau pierduti. Am luat-o pe jos spre Sculeniul moldovenesc. Era sa spun: Sculeniul de peste Prut, dar acum celalalt Sculeni era peste Prut. Calcam pe pamant basarabean! Coplesit de o emotie noua, fredonam cantece de la cenaclul lui Paunescu. Uitasem de mizeria din vama.

Un tractorist m-a luat in cabina si m-a dus pana aproape de Falesti, umbland numai pe drumuri de tara, peste dealuri. N-a vrut sa-i platesc nimic pentru asta, s-a multumit doar cu vodca bauta in doi pe traseu, nici jumatate de sticla. M-a lasat in camp, langa un colhoz de unde trebuia sa incarce bostani. Am mai facut cativa kilometri pe jos pana in Falesti. Asa se numeste, dar eu n-am vazut niciun motiv de fala acolo. Era o comuna mai mare, mohorata, cu geamuri mudare si cu oameni abatuti. M-am invartit vreo doua ore prin localitate, ca sa nu-i spun oras, pana la primul autobuz spre Chisinau.

In jungla monetara
Am scos cu strangere de inima bani pentru bilet. Moldova mai folosea inca rubla sovietica. Abia in 1993 avea sa apara leul moldovenesc. Soferul a acceptat bucuros leii mei romanesti si mi-a dat rest in karbovaneti ucraineni. Era un haos monetar acolo. Circulau la gramada, pe langa vechea rubla, noile monede ale statelor desprinse din imperiu.

In autobuz m-am nimerit langa un mos mic si guraliv care mergea la stalíta, in Capitala, cu perje uscate de vanzare. Petrea Bulboana ii zicea. Ne-am placut de la prima vedere. Mi-a dat si mie prune sa mananc si sa beau, ca le avea in ambele forme de agregare. I-am zis bogdaproste. Tot drumul mi-a spus bancuri cu activisti sovietici. Avea mosul un portofel boieresc, din piele galbena, cu o multime de buzunarase, fiecare cu alta moneda. Numai asa se putea descurca in micile lui invarteli cu poame prin toata Moldova, pe amandoua maluri ale Prutului. Le cumpara de prin sate si le vindea in Chisinau. M-a invatat sa imi tin banii in dolari, cea mai sigura moneda, si mi-a schimbat chiar el cateva mii de lei la un curs preferential, ca eram baiat bravo — asa mi-a spus. Mai mult, pentru ca eu puneam prima oara mana pe dolari, mi-a aratat cum sa-i deosebesc pe aia buni de aia falsi. Chisinaul era plin de case de schimb valutar si de insi care forfoteau pe strazi, cu cate zece borsete pe burta, strigand "cengi valiut, abmen valiut". Trebuia sa n-am incredere decat in ochii mei si in ce ma invatase mosul. Am bagat la cap lectia de finante cu perje si intr-adevar mi-a prins bine cand m-am mai dus dupa aceea in Basarabia — intr-o vreme, aproape saptamanal. Insa atunci, in acea prima incursiune, invataturile mosului nu mi-au fost de niciun folos. Pentru ca aveam sa raman curand fara o letcaie. Si nu din cauza hienelor din jungla valutara. Atunci Prutul lacrimilor noastre, cum ii zic poetii, s-a umflat si datorita lacrimilor mele.

Omul cu perje
Ajuns in Chisinau, l-am ajutat pe mos Petrea sa-si incarce sacii cu perje intr-o taraboanta cu motor, care-l astepta la autogara, si pe urma sa-i descarce in piata centrala. Nu erau numai sacii pe care-i calarise in aftabus, mai avea cativa si in portbagajul de deasupra.
— Doua sati ma suduie din urmi ci le-am lasat fari rachiu!, a zis mosul tabarcind plin de voie buna la tuhali.

Mos Petrea stia ce vant ma aducea in Basarabia si in ce hal imi batea prin buzunare dupa ce platisem de doua ori biletul pana la Chisinau. Ii spusesem pe drum.
— Pintru tata muncusoara iasta, mi-a spus mosul, ti poftesc sa mai noaptea asta in odaia noastra de la hotel.
Tinea o camera inchiriata permanent la hotelul "Vierul", chiar in gura pietei. Nu atat pentru el, cand se intampla sa ramana in oras, cat pentru cei doi ciraci, megiesi de-ai lui, care ii vindeau zilnic marfa la taraba. Mai ramanea un pat liber, al patrulea. Nici nu se putea ocazie mai buna pentru un om de pripas ca mine, obosit, flamand si cu banii pe sponci. Mana cereasca, na! – ca tot mergeam la Mana.

Am mancat tuspatru in camera. Cateva feluri de peste afumat, toba, slanina, carnati, cas, masline, ceapa, castraveti, rosii. Sau pepeni si patlagele, cum se spune pe-acolo. Aveau oamenii aia un frigider ticsit cu de toate. Am pus si eu la bataie patru oua scapate de procedurile vamale si, spre sincera mea bucurie, s-au mancat toate. Altceva n-au mai vrut de la mine. Nici macar "Saniuta". Aveau ei rachiu de cazan, de-acasa. Au baut cate-oleaca. Nu de alta, dar toti aveau treaba a doua zi. Cand umbli cu bani pe mana, nu e bine sa ai mintea tulbure. Eu as mai fi dat cateva ture, dar de unul singur era necuviincios.

Frigiderul pentru spaga
M-am dat in vorba cu ei.
— Oameni buni, dar cum se face ca intr-un hotel ca asta… modest vreau sa zic, ieftin, exista ditamai frigiderul in camera? In Romania nu prea gasesti frigidere nici la hotelurile de lux…

Hotelul "Vierul", mi-a explicat mos Petrea — intins pe pat, cu o mana indoita sub cap, la siesta —, era al colhoznicilor. Stateau acolo stabii mai mici sau mai mari din toata tara cand veneau in Capitala cu vreo treaba. Cel mai adesea veneau doar sa vanture vorbe pe la consfatuiri fara sfarsit. Dar nici la batut apa−n piua nu erau primiti cu mana goala. Tot aduceau o gasca penita, un cas, o spata de purcel sau niste vanat, ceva. Nimic nu se urnea in republica fara plocon. Nu obtineai un sac de ingrasamant pentru colhoz daca nu dadeai sarsanaua. Nu se astupa o gaura in asfalt pana nu se astupa intai o gura de stab cu ceva. Si pentru ca numai asa se invartea comédia, Partidul a pus frigidere in toate hotelurile ca sa aiba cetatenii unde sa-si tina plocoanele, sa nu se imputa.

Aveam sa re intalnesc frigiderul pentru spaga chiar a doua zi, in mult mai modestul hotel raional din Orhei. Numai ca acolo era mai mic si nu functiona.


Paranghelie la dusuri
Voiam sa plec devreme din Chisinau, eram nerabdator sa ajung la Mana. Dar habar n-aveam in ce directie s-o apuc si cu ce: cu trenul, cu autobuzul, pe jos… Dumnezeul ziaristilor, in marea Lui bunatate, a decis sa ma scoata iarasi de la stramtoare. Dar pentru ca era prins in treburi de importanta universala, l-a desemnat tot pe mos Petrea sa se ocupe de asta. Dupa ce a dat cateva telefoane din camera, mosul m-a anuntat ca tocmise o masina sa aduca marfa din partile Sorocei. Putea sa ma ia si pe mine si sa ma lase in drum.

Ar fi trebuit sa plecam pe la zece din Chisinau. In cel mult o ora as fi fost la Mana si m-as fi putut apuca de treaba. Dar omul lui mos Petrea a intarziat, i se stricase nu stiu ce la masina. Abia pe la trei si ceva am plecat de la hotel. Pe la patru eram in Orhei. M-am sfatuit cu prietenul meu si am convenit ca n-avea rost sa ma mai duc in ziua aia la Mana. Eram in noiembrie, peste o ora apunea soarele. Ce sa caut de nebun, pe intuneric, strain in sat strain? Era mai intelept sa raman la hotel, in Orhei, si sa plec a doua zi, la prima ora, spre Mana. Satul era la douazeci de kilometri. Treceau multe masini pe-acolo, era usor de ajuns.

Mos Petrea Bulboana m-a lasat in fata hotelului din Orhei. Mi-a scris pe o hartiuta telefonul lui de-acasa, din Drochia. Eu i-am dat telefonul de la redactie. Ne-am revazut peste doua saptamani, in Iasi, unde venise cu niste miez de nuca. L-am dus la caminele studentesti din Targusor, la niste prieteni, si ne-am imbatat toti, in mod patriotic, cu vodca "Stalicinaya" cumparata de la studentii basarabeni. Orice obiect ce incapea intr-o camera de camin puteai fi gasit la ei. Pe la patru dimineata eram toata gasca la dusuri, matoli, radeam tinandu-ne cu mainile de burta. Mos Petrea, care putea sa ne fie bunic, bea cot la cot cu noi, se juca de-a popa, ne boteza cu dusul, ne impartasea cu vodca, ni se spovedea pe partea de pacate trupesti din tinerete. Cand a marturisit cum s-a dragostit cu o stagiara de la colhoz, l-am implorat sa taca, altfel murim de ras.

Amor rusesc pe scroafa
Cica era elev el la scoala veterinara si facea practica la un colhoz de dincolo de Urali. In ultima noapte a ramas de veghe la maternitatea de scroafe. El si o doctorita veterinara aflata acolo in stagiatura. Se astepta o fatare dificila. Bine inteles ca s-au imbatat. Intai el, apoi Natasa. Si le-a venit asa, nu stiu cum, o pofta nebuna unul de altul. Dar toata mobila erau doua taburete. Nu tu pat, nu tu masa macar, nimic. Pe jos, unde nu era zapada, era balegar — nu puteau asterne o pufoiaca, o patura… Si atunci tanarul Petrea a scos din bulboana gandirii masculine o solutie geniala. Cu o reverenta adanca, a poftit-o pe domnisoara stagiara sa binevoiasca a se intinde pe spinarea unei scroafe. In felul asta statea pe molcut si nici nu i-ar fi fost frig la sale. Era acolo o scroafa monumentala, mandria colhozului, puteai sa dormi si de-a latul pe spinarea ei. Toti zootehnistii si toti politrucii care veneau pe la colhozul ala se pozau calare pe scroafa. Ajunsese si la Kremlin o poza cu purceaua eroina. A stat cuminte, biata de ea, cat timp i s-au administrat domnisoarei cele cuvenite. Rar daca a scos cate un grohait timid, cate un guit-guit anemic. A doua zi Petrea a plecat acasa, la Drochia. De acolo i-a scris doctoritei, la mii de kilometri, o epistola infocata. Ii marturisea, in cuvinte mestesugite, ca a ramas cu gandul la ea, ca spera din tot sufletul ca acea infocata partida de amor pe scroafa sa fie inceputul unei frumoase iubiri, ca-n filme. A primit raspuns dupa vreo luna. Stagiara ii scria ca era logodita si se va marita curand. Dar ca nu-l va uita niciodata. Ce se petrecuse intre dansii va ramane toata viata cel mai fierbinte secret al ei. "Si mie mi-a placut. Dar ar fi fost si mai bine daca nu ma imbatam asa tare, poate macar ma descheiam si eu la pantaloni!"
— Vaaaai, cat de porcos!
— Nu e bestial? — a incheiat mos Petrea, apoteotic, cu un cuvant invatat de la noi.
— Curat bestial! — am intarit noi, tineretul, intr-un glas, prapadindu-ne de ras. Bine, beti cum eram, radeam si daca ne arata un deget. Dar el chiar avea un dar al lui, te facea sa-l asculti stand in coada, cu urechile ciulite, chiar si cand iti spunea cum a deschis o usa si a inchis-o la loc.

Adio, mos Petrea!
Dupa aia, vreo cinci ani ne-am tot intalnit, ba in stanga, ba in dreapta Prutului. O data m-a luat in drumurile lui prin Basarabia.
— Hai sa-ti arat republicuta!, mi-a zis. Ti primbli s i scrii la ziar.

Isi luase in sfarsit masina si permis de conducere. Vreo zece zile am speriat orataniile de prin sate cu rablamentul lui din vremea lui Stalin. Avea el o pasiune pentru masini care trebuiau duse la reparatie cel putin saptamanal. Nu masini de colectie, ci rable. Stransese niste banisori la ciorap, putea sa-si ia chiar o limuzina, dar el prefera tot o taradaica. Nevasta-sa ii spunea asa masinii. In vara lui ’97, cand am sunat la mos Petrea sa-l anunt ca vin in Basarabia, poate ne vedem, a raspuns nevasta-sa:
— Mos-tu Petrea nu-i acasi… S-o dus c-o taradaici dupa marfi si s-o izghit intr-un coapc… Mos-tu Petrea o murit…

Avea saizeci si opt de ani. Dar pot spune ca a murit de tanar. Pentru ca asa traise. N-am ajuns sa-i pun o floare sau o sticla de vin pe mormant, dar ii aprind cate o lumanare mai groasa cand ma duc la biserica. Sa i se ierte lui pacatele cele cu voie si cele fara de voie.

Atunci, la inceputul lui noiembrie ’92, cand m-a lasat in fata hotelului din Orhei, m-am simtit din nou ca in ziua cand mama a plecat lasandu-ma la casa de copii. Tot asa l-am urmarit si pe mos Petrea, ca pe mama, pana cand nu l-am mai zarit. Si poate ajunsese in alt oras cand m-am smuls din incremenire si am intrat in hotel cu un oftat ce-ar fi putut sa darame cladirea aia in care nimic nu se tinea bine in incheieturi. Pana sa ajung la receptie, am ramas cu o bucata de balustrada in mana, am luat in duret o placuta de parchet si am spart doua pahare asezate pe o masa beteaga, pe care imi pusesem diplomatul.

Pentru fiecare om de pe lumea asta e o bucurie sa sparga niste pahare cand se duce undeva. Dar pentru un ziarist cu banii numarati, aflat pentru prima oara intr-o tara, totusi, straina, bucuria e fara egal, mai ales daca nu baga nimeni de seama ce a facut. Ma asteptam sa aud: "Pizdet! Zaplati za stakani!", dar nimic. Hotelul parea pustiu. Am impins cioburile cu piciorul sub masa cotonoaga si am zbughit-o afara ca un cotoi care a varsat laptele.

Cititi episodul urmator:
Cafeneaua de jocuri electronice. Stralucitor. Povestea unui reportaj - Episodul 2