Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În fiecare dimineață, ora șapte și douăzeci de minute devine moment zero în Basarabii Bucureștiului: este timpul și locul din care pleacă „Navetistul”. Sunt șase vagoane cu etaj, vechi cam de pe vremea călătorilor care umplu garnitura: pensionari care acum sunt paznici 12 cu 24, muncitori bătrâni cu noaptea, lucrătoare de dis-de-dimineață sau simpli angajați, pe bune ori la negru, în tura a treia. Toți se retrag către casele lor de prin sate aflate la mulți kilometri de Capitală, în Giurgiu sau Teleorman. Trenul are și un nume de cod - R 9303. Cu plecare din București Basarab și sosire la Roșiori Nord, la 9.34. Dacă și când e cazul.
Perioada „Navetistului” începe cu vreo jumătate de ceas înainte de a fluiera controlorii plecarea din Basarab. Obiceiul e să înjuri când intri în gară. „..’r a-ți ai dracu’ de hoți”, se aude și acum din ușa micuței gări lipite de Nord. În sala de așteptare, porumbeii proiectează găinaț pe ăia mai neatenți ce se bulucesc într-o coadă mixtă. Grosul liniei de oameni pleacă de la intrarea în gară, mai pe la mijlocul sălii de așteptare se desparte: una se proptește în geamul unei chicinete care vinde covrigi, cealaltă zace în fața ghișeului de bilete. Porumbeii de sus parcă râd de amărâții de jos care cu un ochi privesc cum stă coada, iar cu celălalt fixează minutarul ceasului de la intrarea pe peron. Timpul trece repede când coada nu se mișcă, ultima ușă, a ultimului vagon pare teribil de departe. „…’r a-ți ai dracu’”, se mai aude încă o dată. Nu este același glas, dar destinatarul este același: CFR-ul. Din patru ghișee de bilete, doar la unul se vând tichete de călătorie. Pentru toate direcțiile - „Și mai pleacă și ăla de Ploiești, și ăla de Piatra Olt”.
„Dom’le, la și 15, facem grup și fugim. Intrăm peste controlori, n-au ce să ne facă”, stabilește strategia un moș cu ochelari – „ieșim pe ușă, fugim pe marginea peronului și suim sus. Dar nu mai târziu de și 15. Bine?”. Altul, mai tinerel un pic, bate spre 60 de ani, nu prea le are cu tactica de asalt. Dă afirmativ din cap, privește distanța casierie - tren și se apucă să se tânguie politicos la unul din față: „Bă, ia-mi și mie. Merg la Olteni”. Manevra e copiată de alți „defetiști” din coadă: e logic, oamenii știu că în tren plătesc controlorilor aproape dublu valoarea biletului. Legal sau nu. Comandantul de tactică, măcar din mândrie, nu renunță la ideea sa. Și e singurul care rezistă stoic tentației de a pasa banii unora de se află mai în față, la coadă. Doar un singur individ e mai vesel, chit că nu are șanse de bilet: „Io unde mă piș?”.
O casierie, un „tonomat” și „metoda WC-ului”
Întrebarea celui cu chef naște o altă discuție. Despre „facilitățile CFR-ului”. La Basarab n-ar exista toaletă. Spune cu mâna pe inimă jumătate din coada de șade pentru Roșiori. Dar soluție există. Din cele încercate până acum de navetiști, cea mai bună este următoarea: „dacă faci treaba mică, te duci în stânga, la boscheți. Dacă te taie la burtă, ochești un tren tras la peron și faci în WC-ul ălora”. Iar dacă nu există opțiunea asta… „Dumnezeu cu mila Sa mare”.
Despre lipsa casieriilor, lumea zice că a aflat de la controlori cum stă treaba: „a venit, cică, directorul ăla mare când nu erau venite ori plecate trenuri. Și a văzut patru case deschise. Aaaa, păi facem risipă de oameni? Și, pac, a închis trei. A rămas asta de e acum deschisă, de pierdem noi trenul”. În București Basarab există și un „tonomat” de bilete. E singur, nu se înghesuie nimeni înaintea lui. „E stricat. Că nu mai are hârtie. I-a luat unuia, acum vreun sfert de oră, banii și nu i-a mai dat nimic. A făcut omul, săracul, scandal, dar ioc”, spune o femeie cu bagaj. Are un ton un pic mândru, a apucat să cumpere bilet. Ceilalți navetiști – cu o singură bocceluță sau cu mâna în buzunar, o privesc cu invidie. Pe urmă se uită la tabela de plecări să vadă cum e cu R 9303-ul: panoul pare că e din vremuri vechi, dar încă lucrează. La fel, dedesubt e o cameră de luat vederi, plină de praf și stricată. Și deasupra tuturor pândește un alt porumbel. Iar mai încolo, pe peron, rânjesc cei doi „nași” de pe „Navetist”.
Linia tapetată cu jeg
9303-ul este curat, dar vechi. Și plin ochi. Fețe obosite, încercănate cu riduri adânci plutesc în visurile lor pe scaunele „saloanelor”. Căci așa li se spune etajelor. Între ele, pe scări, e veselie: e „tineretul”, oameni de 30-40 de ani, care dacă nu trag din țigară, sorb - din clondire refolosite - lichide cu un damf de împute tot vagonul. Peste izul de ceapă, amalgamul te face să deschizi ușa din mers. Ghinion: de afară vine miros de fum și gunoi. Trenul a plecat la și 20 fix: trece pe Lămâiului, în mahala de sector, unde calea ferată e tapetată cu mormane de mizerie stricată. Saci de moloz, resturi, vechituri, hârtie și plastic admiri după ce treci de Grant. „Nu e terenul sectorului 1, ei doar aruncă mizeria, terenul e al CFR-ului. Dar n-are firma bani să facă curățenie. Nici de pază. De unde?”, comentează candid unul dintre controlori. Cu uniforme vechi – zici că nu s-au dezbrăcat din ’80 – „nașii” au în dotare pix și „chitanțometru” - casa de marcat în caz de „fraudulos”. Greu de zis de câte ori e folosit pe o tură.
„Navetistul” trece în trombă prin mahalalele periferiei. Și oprește brusc. În câmp. E la „Pasarelă”, înainte de Chiajna. Până aici, pe cinci kilometri, a mai oprit de două ori. La „Pasarelă” iese cu foc: nu din cauza numărului mare de țigări aprinse ci e unul care nu se mișcă mai rapid să urce în garnitură. De la pământ până la baza trenului e ceva înălțime, omul nu poate să-și ridice papornițele. „Cruci” și „grijanii” se aud pe lângă geamurile reci ale garniturii. Pasagerul – „ce l-o fi apucat, mă, pe asta să urce aici?” – apucă să cerceteze spre coada trenului să vadă vreo ridicătură, poate o reuși să se cocoațe cumva. Ochește un maldăr de pietre și apucă să se arunce în „Navetist” când se aude fluierul controlorului. Până la Chiajna, garnitura zboară, zici că e Interregio. Oamenii se zgâlțâie, se clatină, se bălăngăne în funcție de cum se scutură și zvâcnește scârțâind vagonul. Taman atunci apare și un „naș în civil”. Trece fandosit printre boabele de jar de pe hol și intră țanțoș în „saloane”. Pe ușă sunt afișe îngălbenite de vreme, îndrumare anticorupție și anti-COVID. POS-ul angajatului CFR se bălăngăne plictisit, pare nefolosit. Un altul, în uniformă, strănută: „Am răcit. Dar nu iau antibiotic, că-s cu serviciu’!”.
„Barul 9303”
După Vadu Lat, cu un pocnet, trenul oprește brusc. Nu coboară nimeni, nici n-are de ce. Dreapta-stânga sunt boscheți. Și un panou albastru mătuit de vreme și acoperit de vegetație – imagine de film cu stafii. E Halta Zorile. Potrivit programului CFR, stația nici nu este cuprinsă în traseu. Controlorii ridică din umeri – „acum, dacă tot a oprit...”. Un navetist mai că dă să dărâme doi moși ce sorb tutun puși în coada vagonului. Bubuie ușa toaletei și, după puțin timp, dinăuntru se aude: „Salut nașule!”. Unui controlor parcă îi sclipesc ochii un pic. Moșii se opresc din discuția în care analizau prețul abonamentului – „un milion de aia vechii și patru lei nu face fierul ăsta”. Tot vagonul face liniște, să audă vorbele din WC. „Ce să fac, nașule, pe budă. Da! Hai, te pup”, se mai aude, iar controlorul dă din mână a lehamite. Ușa toaletei se deschide, iar omul dinăuntru decide în fața audienței: „Ei, acum să tragem o țigară!”. Cu tutunul pe buze, mirosind a poșircă ieftină, omul spune că e muncitor în construcții. Și știe și cum merge treaba pe la CFR. „Și eu cu nevasta, și soacră-mea, și socră-miu, copiii, cumnată-miu, cumnată-mea… cu trenul. Și a venit controlorul să taie bilete. 16 lei!”, se apucă de poveste navetistul. Omul zice că s-a înfuriat: „Câât? Cât e la casă biletul? 14 lei! Hai, bre, faci discriminare?”, a fost întrebarea rostită. El spune că s-a terminat bine: „am dat zece lei. Așa, din respect”. Lumea soarbe. Nu cuvintele, ci ce a mai rămas prin sticle. Trenul a trecut de Zăvestreni, granița cu Teleormanul. De prin acest loc începe marea coborâre, „de rămân în vagoane doar sticlele și ambalajele goale. Și cu nașii veseli”. Trenul prinde iar viteză, lucru ce îl face pe un muncitor rupt de somn să-și plictisească tovarășii de drum cu povești despre trenurile japoneze, „alea de merg cu 400 la oră”. „Când o muri bălaia o să avem tren d’ăla la Gălăteni”, râde unul. Pe urmă se duce să respire, e prea greu amestecul dinăuntru. „Navetistul” a ajuns la Videle.
Fantoma de Giurgiu – Videle
De la Videle la Giurgiu sunt 67 de kilometri și 12 stații. Ruta este una de pomină: pe ea circulă „Săgeata Albastră”, tip de garnitură care a rupt gura târgurilor când a apărut pe traseu. Acum, „Săgeata” nu mai e albastră pe exterior, ci galben-verde-mov de la graffiti-ul cu care e acoperit. Pe interior e spre gri de la jegul scaunelor și punctele lăsate de escadrilele de muște ce bâzâie pe deasupra capetelor celor câțiva călători. Numele de „Săgeată” nu se merită pe Videle – Giurgiu: dacă te forțezi un pic în alergare, poți să prinzi trenul la prima stație dacă ai pierdut ora fixată în „Mersul Trenurilor”. Așa se explică și durata călătoriei: spre două ore!
Plecarea din Videle se face în ritm amețitor de căruță. Cu cel mult doi cai putere. Se înaintează atât de greu că până și timpul, parcă, se dilată: afișajul interior al garniturii arată că suntem în data de 28 februarie 2003. Statutul de fantomă este întregit de peisaje: miriști lungi și gări pustii, bagi mâna în foc că sunt abandonate. Au același tipic: cărămidă roșie mâncată de vreme și tufe de mătură ori sălcii bătrâne acoperind clădirile. În unele, copacii au crescut înăuntru. Ca la Răsuceni-haltă unde, pe lângă chițimia impiegatului, mai zace în paragină și un bloc urât cu un etaj. Negru-cenușiul clădirii dă aspect mortuar locului. Pe partea cealaltă pământul e tot negru. Logic, parcă, nu-s pasageri care să coboare. Nici dintre cei care au urcat mai devreme și stau răstigniți, cu picioarele urcate pe scaunele din față.
Până în Toporu, trenul notat pe registrul CFR cu R 9343 mai oprește aiurea într-o văioagă. Trebuie să dea prioritate. Nu expresului de Bulgaria, ci unei turme de oi. Pare că e un tablou normal ce se repetă mai mereu, nimeni din tren nu se miră, ciobanul privește liniștit cum țopăie mioarele peste rambleul căii ferate. După ce trece ultimul animal, „Săgeata” pleacă spre Oncești. Nu e de mirare că oprirea se face fix pe axul unui „Județean”. Acolo e stația. Barierele sunt lăsate, câte cinci-șase mașini sunt de-o parte și de cealaltă. Toată lumea stă, nimeni nu mișcă. Nici controlorul – rupt din timp și el, cu un perforator de pe vremea biletelor de carton – nu schițează vreun gest.
Începi să dai de civilizație și viteză mai spre Bălănoaia, suburbie a Giurgiului. Trenul are cam două stații întârziere și vine oprirea la Giurgiu Nord. Odinioară, gară mare cu trenuri internaționale, soldați în verde și cartușe de țigări transferate pe sub mână. Acum e ca și restul traseului până la Videle: pustiu. Doar o haită de maidanezi fixează chipiul roșu al impiegatului plictisit, sprijinit de lemnul vechi al ușii. La Giurgiu, în gară, vezi șina ce duce spre București: e degeaba. De când a căzut podul la Grădiștea, pe aici CFR-ul nu mai trece.
