Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O prejudecată curentă este aceea că guvernarea (încă) în exerciţiu ar fi o emanaţie a Pieţei Universităţii. Asta pentru că zaiafetul din decembrie 2004 s-a ţinut în vecinătatea acestui areal încărcat cu atâtea semnificaţii postdecembriste.
O prejudecată curentă este aceea că guvernarea (încă) în exerciţiu ar fi o emanaţie a Pieţei Universităţii. Asta pentru că zaiafetul din decembrie 2004 s-a ţinut în vecinătatea acestui areal încărcat cu atâtea semnificaţii postdecembriste.
În realitate, banchetul portocaliilor s-a ţinut în faţa Teatrului Naţional “Ion Luca Caragiale”, lângă statuia şi sub privirile ocrotitoare ale lui Nenea Iancu. (Între timp, statuia a fost mutată în alt loc, dar asta nu schimbă lucrurile.) Această împrejurare face ca tot ce zic şi fac marionetele, păpuşarii şi sforarii farsei politicianiste care se joacă sub ochii noştri să arate ca ieşind de sub mantaua lui Caragiale.
Så ne talmåcim. Unu: nu îşi trimit cele două Palate “Telegrame”, care mai de care mai ameninţătoare? De genul: “Pentru ultima oară repetăm ordinul privitor la (...). Dacă până mâine dimineaţă n-avem raportul dvs., veţi fi considerat ca demisionat”. Doi: nu apare o “damă bună” la televiziune pentru a da în vileag o (altă) scrisoare pierdută, a premierului, către venerabilul nostru prezident?; “Dama bună” care aşteaptă, cu sufletul la gură, prilejul să se pronunţe precum Coana Joiţica: “Eşti un om rău... mi-ai dovedit-o. Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca şi până acum”. Trei: nu avem urmaşi, societari şi civici, ai lui Pristanda, gata la orice gest prezidenţial să aclame: “Curat constituţional! Muzica! Muzica!”. Patru: nu vine, la tribună, clona lui Nae Caţavencu (unii spun “şi/sau Fănică Tipătescu”) din Dealul Cotrocenilor, pentru a comanda: “Vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani, unde sunt cel dintâi?”. Cinci: nu avem, pe post de Ghiţă Pristanda, un DNA, mereu treaz, mereu scrufulos la datorie? Acţionând după principiul: “Ce-mi dă prin gând ideea?, zic: “Ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică...”
În continuare... Şase. Nu reacţionează, acelaşi DNA, ca la comandă, fireşte – numai când este cazul!, după preceptele aceluiaşi Pristanda: “Zic:«Curat violare de domiciliu!», da’ umflaţi-l!”
Să ne gândim, de asemenea, la marii combinagii ai jocurilor de culise – veri buni ai Amicului X, la pedagogii (politici) de şcoală nouă, din spiţa lui Marius Chicoş Rostogan, care aruncă toate păcatele politicianismului asupra “Miticilor”, a “răgăţănilor”. Cât despre domnul Goe, în variantă feminină a partidului lui Tăticu’ – aici, politichia bate literatura.
Există însă o altă istorie le-
gată de Caragiale. Istoria plină de tâlc a statuii sale. Se spune că, în plin proletcultism, la un concurs pentru o statuie a lui Lenin, a participat cu o lucrare gata turnată în bronz, sculptorul Constantin Baraschi. Fatalitate, statuia a fost respinsă!
Idee. Conform zicalei “nimic nu se pierde, totul se transformă”, autorul a înlocuit capul lui Lenin cu cel al lui Caragiale. Ceea ce, tot la Nenea Iancu ne trimite: “Trahanache (către Caţavencu. Care a coborât spre el şi Tipătescu) – Şi aşa zi, ai? De-ai noştri, stimabile? Bravo! Mă bucur./ Caţavencu: Venerabile neică Zahario!, în împrejurări ca acestea (mişcat) micile pasiuni trebuie să dispară.”
Întâmplarea defineşte foarte bine dexteritatea cu care, în ultimele două decenii, corifei ai “diamat-ului” (materialismul dialectic – n.r.) şi descendenţi ai lor au schimbat preceptele lui Lenin din “Caietele filozofice” cu cele ale lui Karl Popper despre “societatea deschisă”. Sau teza “ascuţirii luptei de clasă” cu teze despre transparenţă şi dialog social. Neapărat, cu tezele pentru procesul comunismului!
Iată o idee la care rămâne să medităm...
roxana.roseti@jurnalul.ro
