Tata Moşu. Hoţul devenit erou de benzi desenate

Hoţul care a devenit erou de benzi desenate. Tata Moşu a speriat Bucureştii în perioada interbelică. Jocul preferat în copilărie era “De-a hoţii şi vardiştii”. În viaţa reală, vardiştii l-au prins doar când a fost trădat de mamă, de concubine, de tovarăşii de nelegiuiri. Aproape de fiecare dată evada. În puşcărie, la Văcăreşti, a devenit subiect de studiu pentru antropologi. Astăzi este subiect de roman.

“Se fură în societatea de azi de la un capăt până la altul, iar hoţii adevăraţi nu vin nici măcar în vizită la puşcărie, aci găsiţi însă pe aceia care fură o găină, o pâine sau o funie de ceapă; ei sunt ţapii ispăşitori ai tuturor vinovaţilor. Cât păgubesc eu societatea, întrucât furtul meu este o plagă sau o gangrenă socială, dacă împins de foame trebuie să smulg poşeta unei artiste? Ştiu prea bine că victima mea nu trăieşte din meserie cinstită, aceasta mi-o confirmă luxul, pe care-l duce şi briliantele, pe care le poartă. Toţi acei titanozaori, la care noţiunea banului este extrem de vagă şi pe care artista îi extorchează trăiesc pe socoteala societăţii, sunt mulţi dintre aceştia, care n-au nici măcar timpul necesar pentru a-şi număra proviziile, cu care îi înfruptă colectivitatea”.

Aceasta era filosofia lui Ion Ştefănescu zis Tata Moşu, hoţul care a îngrozit Bucureştii în perioada interbelică. Hoţul care nu a fost prins niciodată de autorităţi şi a evadat aproape de fiecare dată când a fost, totuşi, prins dar trădat de mamă, de concubine, de tovarăşii de nelegiuiri.

Tata Moşu redevine astăzi celebru. Joi va fi premiera documentarului “Tata Moşu – Making Of”, şi, în acelaşi timp, va fi lansat şi romanul grafic "Tata Moşu - o poveste interbelică" în benzi desenate! Romanul a apărut la editura Muzeul Municipiului Bucureşti. Textul îi aparţine dr. Adrian Majuru,directorul Muzeului, banda desenată îi aparţine lui Mihai I. Grăjdeanu. Documentarul “Tata Moşu – Making Of” este realizat de Mădălina Corina Diaconu. Invitaţi sunt: prof. univ. dr. Bogdan Lefter şi dr. Bogdan Stănescu, nepotul dr. I. Stănescu, cel care a studiat cazul lui Ion Ştefănescu, zis Tata Moşu.

“De-a hoţul şi vardiştii” jocul preferat
Ion Ştefănescu s-a născut la periferia oraşului, într-un mediu pe care “l-a definit mai târziu ca pe un «dezastru afectiv», ne spune istoricul Adrian Majuru. O viaţă de familie violentă, părinţii au divorţat, fiecare şi- a găsit pe altcineva iar copilul, “lăsat pe seama bunicilor şi a maidanelor cu marameţii şucari ai micilor furtişaguri, capătă porecla de «Tata-Moşu». Deşi fraged la vârstă, era tăcut, introvertit, ascuns, adesea cu un comportament care trăda o maturizare forţată, dar perpetuu nereuşită. Vagabondajul, viaţa de maidan îi va dezvolta cu rapiditate «germenul revoltei sociale>. Jocurile cu ceilalţi mardeiaşi de vârstă «erau toate o şcoală de pregătire profesională delictuală». Jocul lui preferat era «de-a hoţii şi vardiştii» astfel încât, atunci «când făcea pe vardistul prindea în cel mai scurt timp pe hoţi, când făcea pe hoţul, era imposibil să fie prins de vardişti! »De fapt, toată copilăria sa, Tata-Moşu “şi-a petrecut-o pe maidane, jucându-se de-a hoţii şi vardiştii, joc, în care a dovedit chiar de la început o aptitudine înăscută, combinată mai târziu cu o specializare de şcoală superioară!” Deşi a finalizat cu greu şcoala primară şi a fost dat apoi la liceul Lazăr, a trebuit să abandoneze din motive pecuniare, cauzate de certurile violente dintre mama sa şi măcelar.”, ne mai povestea istoricul Adrian Majuru într-o Ediţie de Colecţie a Jurnalului naţional.

Primul mentor: Vlad “Dracul”
“Furam de ici de colo, ne adunam mai mulţi şi făceam furturi, dar dintre toţi eu eram cel mai abil, cel mai îndrăzneţ, căci de multe ori graţie inteligenţei şi iuţelei mele scăpam când eram urmărit” povesteşte Tata-Moşu. Datorită acestor capacităţi, şucarul mahalalei, poreclit Vlad «Dracul», îl va lua alături şi vor deveni parteneri în «afaceri». În paralel cu furtişagurile, Tata-Moşu lucra ca zugrav, dorea să înceapă o viaţă nouă cândva, intr-un viitor pe care-l aştepta să se nască. Pentru că Tata-Moşu excela în bandă, Vlad “Dracul”, temându-se că locul său va fi luat, îl va compromite pe posibilul său rival. Tata-Moşu cunoaşte astfel pentru prima oară experienţa închisorii., istoriseşte Adrian Majuru. Avea numai 15 ani şi a perceput închisoarea ca pe o şcoală bună, ca pe “un loc de distracţie”.

În banda lui Vlad Dracul nu a făcut mulţi purici... pentru că era pre abuni şi şeful se temea să nu-i ia locul. Aşa că, în 1915, printr-o trădare ajunge la Văcăreşti. “Aici îl cunoaşte pe “Calapod”, cu care evadează în timpul retragerii armatei române în Moldova. Ajunşi în stradă, pierduţi în degringolada care cuprinsese întreaga societate românească, Tata-Moşu şi «Calapod» au dat prima «lovitură» la Episcopul Sofronie Vulpescu, «căruia i-au furat mitra episcopală, cruci, bijuterii şi o sumă de bani de aproximativ 15 000 lei, pe care au împărţit-o frăţeşte. El şi-a îngropat o parte din bani împreună cu mitra, pe care a demontat-o de pietrele scumpe». În 1918 le-a căzut victimă un funcţionar de la care au furat 40 000 lei(...).” După doi ani este prins de Siguranţă şi ajunge iar la Văcăreşti. Şi iar va evada, într-o seară, dintr-un convoi dus la tribunal.

“Nu toţi proştii pot să fure!”
Ajuns la un înalt nivel al meseriei, Tata-Moşu îşi face banda sa.
Povestea este continuată de Adrian Majuru :”În bandă se afla o adolescentă, care se angaja pe la diferiţi comercianţi. În câteva zile, banda afla tot ce se găsea de valoare în magazin iar spargererea era ca sigură. Dormind într-o noapte la mama sa, aceasta l-a denunţat iar dimineaţa «s-a trezit cu toată poliţia la capul lui. A fost legat cu mâinile la spate, i s-a confiscat revolverul», dar o prietenă a reuşit să-i strecoare în buzunarul de la spate un şiş, cu care, în drum spre poliţie şi-a tăiat sforile şi după ce a dat doi pumni celor doi sergenţi, a luat-o la fugă. Aceştia au tras şi l-a rănit în spate. S-a prăbuşit la pământ şi s-a făcut mort. Agenţii constatând «decesul» l-au lăsat în paza unei santinele şi au plecat să anunţe secţia de poliţie. Paznicul ştiind că este mort, nu i-a acordat nici o atenţie. La un moment dat, Tata-Moşu, făcând o sforţare supraomenească a sărit de lângă santinelă peste un gard şi s-a ascuns într-o rezervă de ţiţei. Era din nou liber!”
O viaţă fabuloasă care, iată îşi găseşte locul în paginile primului roman grafic “Tata-Moşu – o poveste interbelică”, hoţul devenind încă o dată celebru.

“Niciodată în cariera lui nu a putut fi prins în confruntări directe ci doar prin trădări ale concubinelor, ale unor rude, sau ale rivalilor de bandă. A reuşit să evadeze din majoritatea detenţiilor căci «nu toţi proştii pot să fure» spunea Tata Moşu. Prins din nou abia în 1934, Tata-Moşu a fost supus unor analize sociologie şi psihologice foarte minuţios pregătite.”

O poveste românească
“Cred că personajul nostru şi-a dorit foarte mult ca întâmplările care s-au legat în viaţa sa să rămână cunoscute cumva... Povestea este românească ca şi editura, deci practic este un proiect de viaţă care s-a încheiat cândva, dar care este oferit publicului de pretutindeni, din interiorul unui spaţiu cultural foarte bogat în astfel de întâmplări... aici mă refer la mediul urban. Aşadar, cred că mai sunt şi alte poveşti şi dincolo sau dincoace de interbelic care aşteaptă să prindă viaţă prin banda desenată.

În cazul personajului acestei poveşti, m-a surprins faptul că în epocă, în timpul vieţii lui - atunci când a fost închis o perioadă mai îndelungată la închisoarea Văcăreşti - a fost obiectul unor cercetări sociologice şi în afară de legişti l-au mai studiat într-o manieră antropologică cât se poate de serioasă oameni veniţi din zona universitară; faptul că un om simplu a determinat atâta interes prin maniera spectaculoasă pe care a tot acumulat-o în spatele său în a trăi cumva altfel... atunci am încercat să mă apropii mai mult de acest personaj care a trăit în realitate, în Bucureştiul anilor ‘20. A fost activ până la venirea comunismului după care i se pierde urma şi am văzut că există un drum singular care nu se regăseşte în faptele şi în destinul altor infractori, să spunem aşa, de drept comun, că el asta a fost, dar a ştiut, în mod conştient, pe ce palier se afla, adesea împins de un cadru social care nu l-a ajutat foarte mult atunci când era adolescent, sau la prima tinereţe.” dr. Adrian Majuru