Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe obrazul aspru al Istriței, ars de focuri negre aprinse de țăranii din cătunul Vârf în acest sfârșit primăvăratic de februarie, brândușe albe în șapte colțuri au înflorit cu nerușinare. Mii de floricele delicate îmblânzesc calcarele și gresiile dure din care țâșnește spre cer o basilică bizară din piatră, primenită de miracole, care se numește chiar așa: Biserica dintr-o piatră. Așezământul religios n-are nimic magic, nici măcar nu a fost ridicat dintr-un singur pietroi. Nu! Ctitorită (după revoluția-lovitură de stat din 1989) de o familie din București care a exploatat resursele de calcar din zonă (voi reveni), clopotul bisericii cheamă, când și când, enoriașii și preotul la cele sfinte. Daaaang-daaaang-daaaang... O dată în Proșca, o dată în Năeni, o dată în Vârf. Simbolurile creștine - o cruce masivă din calcar cochilifer, ziduri masive cu simbolul crucii gravat ostentativ, porți, mânere, clopotnițe etc. - se suprapun, toate, peste un sit arheologic inestimabil, o necropolă tracică alcătuită din morminte săpate în calcar. Săpăturile, începute în perioada interbelică, au fost sistate și reluate abia în 1981. Au fost descoperite două morminte de incinerație în piatra cărora fuseseră așezate osemintele a cel puțin opt indivizi, dar și vase ceramice, cochilii de scoici (percepute ca semne distinctive ale puterii) și un pumnal akinakes (sabie scurtă, de 30-45 de centimetri, cu dublu tăiș, specifică civilizației scitice).
„Hai la pomană!”
Obiectele au luat calea Buzăului, la muzeu. Mormintele golite, în schimb, au fost abandonate la mila cerului și a trecătorilor. Astăzi nici măcar un mic panou care să semnaleze existența monumentelor funerare nu mai stă în picioare. Vântul sălbatic ce șuieră peste Dealul Colarea învârte șuruburile ruginite ale fostelor plăcuțe informative, în vreme ce lichenii au cernit calcarul scobit de mâna omului în urmă cu mai bine de 2.600 de ani. „Vreți să vă spunem povestea bisericii?”. Două glasuri ciripite de copii îmi întrerup reveria arheologică. „Suntem de aici, din Vârf, și știm pe de rost legendele locului. Colo, în stânga, de unde se văd Făgărașu’, Iezeru’, Bucegiu’, Postăvaru, Piatra Mare, Ciucașul și tooooți Munții Buzăului - ștrengarul întinde cinci degete ce străpung soarele fix în mijloc - puteți vedea pietre enorme sculptate sub forme diverse: tabăra meșterului Manole din Slobozia. În dreapta, de apucați spre vârful Istriței, să nu ratați Piatra Șoimului, unde a viețuit pustnicul Ambrozie”. Turuiala pe două voci a țâncilor, o fată și-un băiat blonzi din creștet până-n tălpi, se estompează în aerul cald de februarie târziu. Călare pe biciclete paradite, pedalează în întâmpinarea unui cuplu tânăr ce descarcă în poarta Bisericii dintr-o piatră grămezi de hăinuțe, dulciuri și încălțăminte. „Hai, mă, să prinzi și tu! Hai la pomană!”
Căsuțele-năluci din faleza de piatră
Dinspre pintenul care adăpostește mormintele tracice stoarse de sensuri și respect, o potecă largă și colbuită de nici o sută de metri mă poartă spre fosta carieră de exploatare a calcarului. Pereții alb-gălbui ce tremură în lumina albastră orbitoare a cerului înalță, pe verticale dureroase, rănile scrijelite de cupa excavatorului și a dinamitei. Pe jos sunt răspândite de-a valma bivalve (scoici, stridii, midii), cochilii și gasteropode, prizoniere, toate, în formațiunile petrografice sarmatice. Sub tălpile mele a sclipit cândva un ocean și, scrutând unduirile împădurite dinspre Tisău, apoi creasta arcuită în gresii tari a Ciufului, am impresia stranie că apa, atât de rară aici și acum, ar putea năvăli dintr-odată peste păcatele și fericirile noastre. Faleza de piatră în care oamenii au scobit în urmă cu opt mii de ani bordeie și în care și-au zidit iubirile, viețile și disperările tremură în bătaia soarelui, iar din trupul ei zdrobit de fitile se desprind, când și când, corali pietrificați în găvanele cărora se încălzesc, în această primăvară precoce, gărgărițe. „Oare unde se găsesc locuințele preistorice?”, mă chestionează, amabil, un tătic ce poartă în brațele lui groase o mogâldeață și trei dințișori. „Chiar în fața noastră, în peretele acesta de calcar”, silabisesc slab, cu ochii țintă la indicatoarele ruginite, căzute și înghițite de iarba săracă a dealului. Nici din căsuțele-năluci n-a rămas mare lucru...
Copiii-ghizi și părinții-păsări călătoare
Dinspre cătunul Vârf, copiii-călăuze, aplecați peste ghidoanele lor crăpate, ne fac semne vesele: „Haideți în sat, vă conducem apoi la chilia pustnicului!”. Îi urmăm din simpatie, dar și pentru că Piatra Șoimului, roca masivă în care Ambrozie și-a pecetluit soarta, figura pe harta curiozităților noastre intime. „Ce facem singuri pe aici? Păi, am terminat școala, avem liber la joacă. Temele? Ziua e lungă, e timp”, mă lămurește blondul cu buză de iepure și debit verbal torențial. „Tata-i afară, zugrăvește pereți la «Pistol». Noi - și face roată mâna pistruiată - am rămas acasă, cu mamaia”. „La Bristol, mă, la Bristol!”, îl corectează o codană de nouă-zece ani, enervată de inexactitățile fratelui. „Iar tata e la Nisa, pe Coata de Azur. E regele robineților”, exultă, mândră, o fetiță-bujor, o sâsâită dulce ce nu-și mișcase până atunci buzele. Pe ulița ce urcă în șaua Istriței o aromă de minciunele pulverizează confesiunile prichindeilor și le împletește alte poteci. Se pierd printre uluci strâmbe și livezi aurite, odată cu simțurile lor întărâtate: „Mmm, ce bine miroase! Hai, fuga!”. Copiii-ghizi și părinții-păsări călătoare rămân în Vârf, unii agățați de poalele bunicilor, alții, de năzuințele și dorurile propriilor odrasle.
Povestea unui bărbat care a trăit șaizeci de ani cocoțat pe o stâncă
După ieșirea din cătunul Vârf, în treizeci de minute de mers susținut, aproape de acoperișul Istriței (749 de metri altitudine, cel mai înalt punct din Dealu Mare), coborând pe un horn de calcar, printre pini-candelabru tulburător de frumoși, am dibuit chilia lui Ambrozie, călugărul care și-a petrecut mai bine de jumătate din viață în tăria Pietrei Șoimului. Povestea acestui om misterios a fost curățată de colbul timpului de preotul Mihail Stanciu: „Acest cuvios părinte, Tănase Rizea după numele primit la naștere, se trăgea din neam vechi de moșneni din Greceanca (Buzău), dintr-o familie cu mulți copii, iar la vârsta de cincisprezece ani a intrat ca frate în obștea Mănăstirii Ciolanu, unde era iubit de toți, în mod deosebit pentru două daruri duhovnicești: citea la strană clar, fără greșeli, și cânta îngerește, de înmuia inimile tuturor”. După șase ani petrecuți în lăcașul buzoian, Tănase a fost tuns în monahism sub numele de Teodor și trimis, pentru vrednicia lui, în Grecia, pe Muntele Athos, la Schitul Prodromu, pentru a deprinde tainele schimniciei. „După zece ani petrecuți la Muntele Athos, părintele s-a întors în țară, la Mănăstirea Ciolanu, de unde a fost trimis, tuns în prealabil ieroschimonah, la Schitul Cetățuia din apropiere, metoc al Ciolanului, sub numele de Ambrozie”, mai amintea preotul Mihail Stanciu în lucrarea „File de Pateric”.
Citește pe Antena3.ro
Ascunzătoare din calea tătarilor
Cum de-a ajuns Ambrozie la Piatra Șoimului? În 1919, România trecuse de la calendarul iulian, vechi, la cel gregorian, nou, doar că eroul poveștii noastre, fidel până la fanatism tradiției, a refuzat schimbarea. El a fost astfel izgonit în 1925 de la Schitul Cetățuia și, după ani de rătăciri prin țară, s-a retras pe meleagurile natale. Cum averea familiei fusese deja împărțită, iar el nu-și putea relua dintr-odată viața vulgară, Ambrozie a urcat la Piatra Șoimului, unde copilărise cu grija caprelor și a vacilor. În inima acestei stânci albe, cam la jumătatea ei, la o înălțime de cincisprezece metri, se afla deja o scobitură meșterită - potrivit legendelor locului - încă din vremea năvălirilor tătare. Pe aceasta, Ambrozie a lărgit-o și a amenajat-o sub forma unei căsuțe cu prispă înaltă. Cedăm din nou cuvântul preotului Stanciu: „Între acei pereți s-a nevoit aproape șaizeci de ani, de i s-a dus vestea în toată Muntenia pentru cântările, slujbele și sfaturile lui înțelepte. Între ceasurile de rugăciune, Ambrozie împletea coșuri de răchită, cioplea linguri de lemn și fuse pe care le vindea apoi oamenilor din satele de jos. Trăia singur, cu căprioarele și cu șoimii”.
Părinte al copiilor desculți
Oamenii din satele Greceanca, Breaza, Năeni ori Vârf au păstrat, din tată-n fiu, amintiri calde despre Ambrozie, pustnicul învățat care vorbea fluent greaca și turca: „Îl impresionau atât de mult copiii săraci, desculți, ai căror părinți n-aveau bani să le acopere goliciunea, încât ori de câte ori îi întâlnea, Ambrozie se descălța și le meșterea din opincile lui încălțări potrivite. În iernile grele își destrăma mantaua pentru a le face haine copilașilor neajutorați. Era un sfânt”.
Livada cu țuică
Ambrozie își amenajase în fața chiliei sale inaccesibile de la Piatra Șoimului o livadă de pruni din care obținea faimoasa țuică de Dealu Mare. Nu se sfia s-o consume, dar o și schimba pe merinde jos, în Năeni, Breaza ori Văleanca. Astăzi, la mai bine de o jumătate de secol de la moartea sa, în locul livezii de pruni se înalță un hățiș de păducel și măceși.
S-a stins la 91 de ani
Pustnicul Ambrozie a trăit pe Piatra Șoimului până în vara anului 1980, când împlinise deja 91 de ani. Atunci, neputincios și bolnav, el a fost coborât și instalat la un cămin pentru bătrâni din Ilfov. S-a stins din viață pe 13 septembrie și a fost înmormântat în curtea bisericii din Breaza, Buzău
Un univers unic
Dealul Istrița a fost declarat arie protejată, culmile sale adăpostind mai multe specii endemice de fluturi, dar și una de popândăi. Este, de asemenea, cel mai întins areal din România în care sunt protejate păsări răpitoare, după Măcin (Dobrogea).
Cătunul Vârf face parte, alături de satele Fântânele, Năeni, Fințești și Proșca, din comuna Năeni, județul Buzău
8.000 de ani este vârsta locuințelor preistorice excavate în apropierea Bisericii dintr-o piatră de pe pintenul Istriței, Dealu Mare
2.600 de ani vechime au mormintele de piatră tracice descoperite pe Dealul Colarea, județul Buzău
„Tata e la Nisa, pe Coasta de Azur. E regele robineților”, o fetiță sâsâită din Dealu Mare
Trei tipuri de zone de vegetație, dictate de varietatea microclimatelor, se regăsesc în Dealu Mare: stepă, silvo-stepă și pădure
