Vasile Voiculescu - Scriitor, tata, poet si ascet

Povestea unei vieti, povestea unei familii, povestea unui om care nu a renuntat la credinta care-i mocnea in suflet... Poetul Vasile Voiculescu.

BUCURIE. "Am primit de la tata aceasta icoana cu Iisus Hristos"

Povestea unei vieti, povestea unei familii, povestea unui om care nu a renuntat la credinta care-i mocnea in suflet... Poetul Vasile Voiculescu.

CREDINTA. Poetul stapanea perfect Rugaciunea inimii

La ultimul etaj al blocului asteapta o Doamna. Jilturi, o canapea, un semineu enorm ce da senzatia unei case vechi din Spania, in spatele lui o fresca, fiecare cu povestea sa. Descopar icoane superbe pe perete, iar la o distanta mica pe o usa un poem scris cu negru, Sarpele. Fata in fata cu el, un portret imens al poetului Vasile Voiculescu. Cel care a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice si a intrat la 74 de ani in penitenciar, facand 4 ani de detentie in inchisorile comuniste intre 1958 si 1962. Poemele sale reprezinta dovada incontestabila a stapanirii limbajului artistic, cu nebanuite rafinamente. De la discutia despre Rugul aprins si rugaciunea inimii, Gabriela Defour Voiculescu, fiica autorului Poemelor cu Ingeri, isi incepe povestirea cu un zambet: "Tatal si mama s-au casatorit fiind saraci. Mama era orfana. Pe tata nu-l interesau fetele, era maniac de curatenie, se spala cu apa clocotita si nu agrea carnea. Intr-o vacanta s-a dus in satul natal, Parscov. Se intelegea cu mama lui, o adora. Era o femeie citita, cu toate ca nu iesise niciodata din sat. Mama avea o prietena bolnava de tuberculoza, iar cineva o sfatuise sa mearga in vacanta la Parscov. Asa a ajuns sa o cunoasca pe bunica, iar prin ea pe tata. Mama era o femeie culta, dulce, cu ochii verzi, parul negru ca abanosul. Au fost impreuna intr-o excursie si tata s-a intors de acolo indragostit lulea. S-au cununat, chiar impotriva vointei familiei. Doar mama lui a fost de acord cu alegerea facuta. Prin 1909, 1910 s-au casatorit. Familia i-a reprosat mereu ca a luat o sarantoaca, fara nici o zestre. Deci ai mei au trait intr-o saracie lucie si au facut cinci copii. Au locuit pe la tot felul de gazde, pe la una din surori, asa a ajuns tata medic de plasa. Pana la urma, strangand ceva bani, au reusit sa cumpere o casa in Cotroceni. Tata scria de obicei pe platformele de pe casa noastra, mai ales cand infloreau teii, locuiam pe o strada superba.

Camera mea preferata era biroul tatei. Acolo facea gimnastica, in oglinda, si isi tinea respiratia, mai tarziu am aflat ca era un fel de yoga. Pe tata nu l-a interesat sa aiba cabinet. El era un mare credincios. Nascut credincios. Nu m-a intrebat niciodata daca m-am spovedit. Ce sa mai zic daca m-am impartasit... Nu m-a trimis la biserica. Aceste lucruri le-au facut mama si matusa. El imi arunca intotdeauna cate o carte si imi spunea: «Uite, te rog, citeste cartea aceasta!». Nu ne-a sarutat niciodata, nu ne-a luat pe genunchi sa ne tinem de povesti. A fost un om sobru. Am citit mult datorita lui, am invatat franceza perfect datorita lui. Dar pana la maturitate, cand eram deja casatorita cu arhitectul Defour, nu stiam ce scria tata. Am aflat din intamplare la un cenaclu literar la care am fost invitata si unde tata citea ceva. Mai tarziu, cand era cunoscut, se faceau reuniuni la noi, iar el ma ruga sa-i fac un ceai cu o prajitura. Veneau multe familii".

"Am invatat franceza perfect datorita lui. Dar pana la maturitate, cand eram deja casatorita cu arhitectul Defour, nu stiam ce scria tata" Gabriela Defour Voiculescu

PANZA DE PAIANJEN... "Exista o poveste celebra de acum despre paianjenul din camera tatei. Tata nu facea niciodata foc in camera iarna. Tin minte ca odata intrase zapada prin geamuri si cand am vrut sa vedem pe unde, am observat panza unui paianjen intr-un colt de geam care era spart. Tata nu a vrut sa puna geamul la loc pana nu moare paianjenul de moarte buna. Chiar a spus ca incuie usa si nu ne mai lasa sa intram la el. Apoi, a mai avut un soricel. Ii rodea cartile, ii tot ziceam sa ne lase sa-l prindem, dar el nu si nu. Spunea sa nu cumva sa-i omoram soricelul. Chiar ii dadea sa manance. Avea si vasul lui cu apa. Dupa ce tata a fost arestat nu s-a mai stiut nimic de soricel. Casa ne-a fost confiscata, s-a umplut de chiriasi. Dar cred ca am avut un dram de noroc, pentru ca atunci cand m-am maritat, din egoism si rasfat, am acceptat darurile tatei, mobila, tablouri, icoane, covoare. Asta ne-a facut sa salvam multe lucruri ale tatei de a fi confiscate. Ne-a spus sa luam tot, ca pe el nu-l mai intereseaza. Imi pare rau de biblioteca. Era una superba. Un perete intreg era numai cu carti ezoterice, altul numai arta. Albume minunate. M-au ajutat mult, pentru ca mi-am dat licenta in istoria artelor. Un panou intreg de icoane avea tata. Mai avea multi catei, multe pisici. Mama s-a stins pe neasteptate. N-avea nici 60 de ani. Tin minte ca tata mi-a spus: "Eu am omorat-o, prin viata pe care i-am oferit-o. Asa de grea". De atunci, a intrat intr-un fel de asceza. Nu mai manca deloc carne, numai fructe, nuci, lapte. Nu facea foc. Parca si-a facut pregatirea pentru inchisoare. Acolo a suferit de frig. I-au impletit colegii de celula ciorapi din fire de lana din puloverele lor si sarma. Aproape ca innebunise de frig. O amintire teribila".

ICOANA. Prezenta poetului este atat de reala, incat avem senzatia ca este langa noi. "Dupa ce a iesit din inchisoare, nu s-a mai ridicat. A stat la orizontala, avea dureri mari, n-a mai suportat morfina, asa ca a indurat mult. A mai trait un an dupa. Am primit de la tata aceasta icoana cu Iisus Hristos. Are 1,50 metri, acum e mancata de carii. Atunci cand a iesit din puscarie mi-a spus: "O data pe zi imi rezervam placerea sa vin la tine, in Olimp, sa sun la clopotel". Aveam la unul dintre balcoane clopotei. Erau de la copiii mei. Suna la clopotel si se ruga la Icoana lui Iisus Hristos. Dar numai o data pe zi". Extraordinar este ca de la balconul doamnei Defour Voiculescu se vede perfect Biserica Flamanda. Un balcon cu flori unde iese pentru a vedea cerul, biserica, oamenii si pentru a auzi mai bine toaca.