Voiajul copiilor in italia

"In fiecare noapte dorm cu poza bunicilor mei sub perna", scrie Bianca. "Ceea ce imi lipseste cel mai mult din Romania e branza, pen-tru ca e foarte diferita de ce se gaseste aici", spune Daniel. Povestile celor mai tineri emigranti romani au fost adunate de un italian intr-o carte, "Il viaggio".

Un italian, Pino Zarbo, membru al unui ONG de la Roma, a strans intr-o carte povestile copiilor romani nevoiti sa-si paraseasca tara si sa se mute alaturi de parintii plecati la munca in peninsula. Zarbo crede ca dorul de Romania ii va urmari toata viata.

Pino Zarbo, voluntar al asociatiei "Casa dei Diritti Sociali", a selectat, ajutat de o romanca, Daniela Dobre, 21 de copii romani, pe care i-a pus sa-si scrie amintirile despre tara si despre plecarea in Italia. Pino a ramas surprins cand a vazut ca micutii tanjesc in Italia pana si dupa casul de acasa. "Copiii sunt foarte sinceri si nu cenzureaza nimic atunci cand povestesc. Vor fi urmariti toata viata de nostalgia tarii", crede Zarbo. Va prezentam o selectie a povestilor adunate in cartea "Il viaggio" (it. "Voiajul").

ROMANIA - ITALIA. "Cand eram mica stateam in Romania. Am ramas cu bunicii mei timp de doi ani si imi lipseau foarte mult parintii mei. Intr-o zi, mami a venit in Romania si eu eram foarte fericita. Dupa cateva zile a trebuit sa plec in Italia, mi-am salutat bunicii mei. In autobuz era multa lume. Cand am ajuns in Italia l-am salutat pe tatal meu si ne-am culcat. Dimineata deja imi era dor de bunicii mei. Eram foarte fericita ca stateam cu mama si tata, era si sora mea si ma jucam cu ea. Cand mama s-a dus la cumparaturi pentru prima data, nu cunosteam nimic. Dar cand ne-am dus in parc am cunoscut multe fetite. Seara m-am culcat impreuna cu mama si tata. In fiecare noapte dorm cu poza bunicilor mei sub perna." (Bianca, clasa a II-a B)

AM PLANS. "Eram in Romania, si intr-o zi unchiul meu mi-a spus ca au telefonat parintii mei si ca trebuie sa plec in Italia. Eu nu voiam sa plec, dar m-au obligat, si am plecat cu sora mea. Am plecat cu masina, eu am plans mult, dupa care ne-am coborat din masina si ne-am suit in autobuz. In autobuz era multa lume, eu am ras, am zis bancuri pentru ca cunosteam aproape toata lumea. Drumul a durat doua zile si doua nopti. La prima oprire am vazut cum arata autogrilul, am cunoscut oamenii de la vama. In autobuz am intrebat soferul cum se zice «sarut mana», iar soferul mi-a zis vaff... iar eu, cand am vazut parintii mei, le-am zis vaff... Eu si sora mea ne-am distrat mult, mama mi-a cumparat pistol cu bile. Dupa tot drumul am ajuns acasa, unde am cunoscut verisorul lui tata. Asa am ajuns sa stiu italiana mai bine decat tata." (Dragos, clasa a IV-a A)

PLECAREA MEA. "Cand eram mica traiam in Romania. Cand am plecat din tara eram trista. Eu, cand eram in calatorie, am vazut niste baieti care scriau, pe ziduri. Mie imi lipseau toti. Cand am ajuns in Tivoli ma simteam straina. Mie imi lipseau vacile si caii. Eu, cand am inceput scoala, nu stiam sa vorbesc. O fetita era romanca ca si mine, se chema Diana. Ea m-a invatat sa vorbesc. Acum stiu sa vorbesc bine. Multumita ei vorbesc bine, traiesc bine. Acum nu am nostalgie de casa. Eu acum sunt invatata aici. Dupa un timp a venit o fetita ce se cheama Bianca. Ea nu stia sa vorbeasca, eu am ajutat-o. Apoi a venit un baiat roman ce se cheama Gabriel. El stia sa vorbeasca. Acum toti sunt prietenii mei. Acum sunt fericita." (Ana Maria, clasa a II-a B)

AL NOUALEA CER. "Eram foarte incantata de plecare, dar imi parea rau ca nu putem revedea prietenii. Eram fericita si totodata trista. Am plecat cu un autocar, eram foarte curioasa sa stiu cum era in Italia. (...) Cand am ajuns m-am simtit de zece ori in al noualea cer - mi-am revazut tatal: l-am imbratisat foarte mult, eram incantata. Intr-o zi vreau sa-l duc cu mine in Romania." (Nicoleta, clasa a III-a B)

"Parintii mei au decis ca eu trebuie sa vin in Italia, iar eu, cand am primit vestea, eram fericita, dar cand am ajuns la aeroport nu mai voiam sa plec, pentru ca lasam toate rudele mele acolo. Am plecat cu tata cu avionul. Eram trista, dar dupa un moment m-am simtit mai bine si am facut multe fotografii. (...) Cand am ajuns in Italia, mama mi-a daruit un cal din plus. Sunt foarte fericita de aceasta experienta ce am trait. Dar din Romania imi lipseste totul: toate animalele si rudele mele, dar si modul de viata pe care il cunosc eu. Din fericire, ma reintorc in fiecare vacanta." (Alina, clasa a IV-a A)

Desen de Alina/Imagine din cartea Il viaggio PLECAREA ANEI. "Nu-mi explic de ce a trebuit sa plecam. Cel putin mie nu-mi lipsea nimic, aveam tot ce trebuie"

MAREA CALATORIE. "Aveam trei ani cand tatal meu a plecat singur spre Italia. Nu stiu de ce, eram prea mica. (...) Cand aveam 5 ani mama s-a decis sa-l urmeze pe tata. (...) Nu intelegeam totusi de ce cand ne-am luat ramas-bun bunicul si bunica, matusa mea plangeau. Ma intorc repede - i-am spus verisoarei mele si am sarutat-o. Atunci a fost ultima data cand am vazut-o, caci nu ne-am mai reintors. Nu-mi explic de ce a trebuit sa plecam. Mama si tata lucrau, locuiam langa bunici si aveam si o casa la tara, casa strabunicilor. Cel putin mie nu-mi lipsea nimic, aveam tot ce trebuie - hrana, jucarii, carti - mama mereu imi cumpara haine si pantofi. Mergeam in vacanta la mare, duminica, mama ma ducea la teatru de papusi, in parcul de distractii. Dar acum stiu ca parintii, chiar daca au problemele lor, dorinte, planuri pe care doar ei le inteleg, fac in asa fel ca copiilor sa nu le lipseasca nimic. (...) Imediat mama a vrut sa ma inscrie la gradinita, pentru ca in Romania trebuie sa ai 7 ani pentru a merge la scoala. Dar m-am trezit direct in clasa I. La inceput mi-a fost foarte greu. Plangeam, voiam sa ne intoarcem acasa pentru ca nu intelegeam deloc limba italiana si nu puteam raspunde. Incet-incet, cu ajutorul mamei, a doamnelor invatatoare si a colegelor romance din clasa, am reusit sa trec peste aceasta problema. Acum vorbesc foarte bine limba italiana, bine limba romana, dar scriu cu foarte multe greseli in limba romana. Iata de ce aceasta povestire pe care o cititi i-am dat-o mamei sa o scrie in romaneste. (...)

Mie imi place Italia, acum am prieteni mai multi, as vrea sa raman aici. Dar nu stiu ce vor hotari parintii mei. Aceasta este povestea mea, amintirile mele de calatorie de cand aveam 5 ani, povestite astazi de o fetita de 8 ani. Ciao!" (Ana, 8 ani)

PRIMA CALATORIE

"Acum patru ani, mama mea a decis sa faca o mica vacanta in Italia, la fratele sau, Claudiu. Dupa un pic de timp, ea a decis sa ramana acolo. A telefonat in Romania la tatal meu si i-a spus ca ea nu se mai intoarce si ca trebuie sa ma duca in Italia. Eu aveam doar 7 ani. Aceasta calatorie am facut-o in autocar impreuna cu tatal meu si cu un grup de prieteni de-ai lui. La plecare eram foarte emotionat, simteam frica, bucurie, eram inca foarte curios, simteam si fericire. Imi era atat de frica, pentru ca era prima mea iesire din tara, eram foarte curios sa stiu si sa vad cum sunt persoanele de acolo, bucurie si fericire in acelasi timp, simteam pentru ca ma intalneam cu mama, pe care nu am vazut-o de doua luni. (...) Ceea ce imi lipseste cel mai mult din Romania e branza, pentru ca e foarte diferita de ceea ce se gaseste aici. Mie imi place foarte mult cascavalul, branza topita si casul proaspat. (...)" (Daniel, clasa a IV-a C)

CE-MI LIPSESTE

"Dimineata, la plecare pentru Italia a fost emotionant, pentru ca sa lasi toti prietenii era greu. Am plecat cu un om pe nume Petrica, un prieten a lui tata, am plecat cu o masina. Cand am plecat, inima imi batea la 100 pe ora, cand am lasat pe bunica m-am pus sa plang pentru ca intre noi doi era distanta, eu stateam in Italia si ea in Romania. Voiajul era obositor, pentru ca am mers pentru doua zile si doua nopti cu masina. Cand am ajuns in Ungaria la controale, Petrica ne-a zis sa nu radem de limba lor, si l-am ascultat. Pe strada am vazut doi capriori care pasteau. Ceea ce voiam sa stiu ce jocuri faceau copiii ungherezi. Cand mai aveam putin pana la sosire m-am pus sa dorm, cand am ajuns ma sculau. Cand am vazut-o pe mama mea nu am cunoscut-o, cand am coborat din masina am cazut si m-am lovit la genunchi. A, uitasem, ma asteptau parintii mei si mosu’ Costel si matusa Daniela. Sunt fericit sa stau cu parintii mei si sunt bucuros sa steie si ei cu mine. Eu nu o vazusem pe mama de cinci ani. Aceasta calatorie ma invata ca sa stai fara parinti e dureros. Din Romania imi lipsesc mult prietenii si animalele. Sunt fericit aici, in Italia, imi lipseste Romania. Eu ma numesc Iulian." (Iulian, clasa a IV-a B)