Restauratorii unui tezaur neaoş

de Dana Andronie | 27 Feb 2008 • 00:00

Prin Ediţiile de Colecţie cu sunet, Jurnalul Naţional a scos la lumină averea pe care ne-au lăsat-o cu atâta trudă mai-marii noştri trubaduri. De noi depinde ca această comoară să nu se piardă în negura vremii. Lui Gică Petrescu i-am dedicat două Ediţii de Colecţie. Probabil mulţi s-au întrebat de ce? Simplu: pentru că nemurirea lui devenise o certitudine.
• Trec de anul... 10000 • Rezervaţia spiritului, mai tare ca piramidele • Vrerea lui • Cu bani în conturi, dar dator vândut • Amintirea va avea rezidenţă • Blocul Gică Petrescu

Prin Ediţiile de Colecţie cu sunet, Jurnalul Naţional a scos la lumină averea pe care ne-au lăsat-o cu atâta trudă mai-marii noştri trubaduri. Horia Şerbănescu mi-a spus odinioară că tezaurul muzical moştenit de la Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Romica Puceanu, Dona Dumitru Siminică etc. a fost, rămâne şi va fi al nostru în vecii vecilor. Nimeni nu ni-l poate lua. Iar noi, românii, nu facem nimic cu el. Îl lăsam “îngropat” în anonimat. Ei bine, noi, Jurnalul Naţional, am încercat (şi credem că am şi reuşit) într-un an să vă redăm dumneavoastră, publicului, “bijuteriile” muzicii româneşti. Am început o muncă de restaurare a unui tezaur care nu-şi va pierde niciodată din valoare.

CAVALER CU DIPLOMĂ. De noi depinde ca această comoară să nu se piardă în negura vremii. Lui Gică Petrescu i-am dedicat două Ediţii de Colecţie. Probabil mulţi s-au întrebat de ce? Simplu: pentru că nemurirea lui devenise o certitudine. Când am făcut prima Ediţie de Colecţie, maestrul era în viaţă. Am presupus atunci, fără riscul de a greşi, că numele şi muzica lui nu vor fi niciodată uitate. Nu aveam însă confirmarea pe care numai trecerea în eternitate o acordă. Au trecut aproape doi ani de la dispariţia pământească a lui Gică Petrescu şi, iată, certitudinea s-a configurat! Muzica lui continuă să se vândă la fel de bine, dacă nu chiar mai bine. Căci, nu-i aşa?, doar unu-i Gică Petrescu, cavalerul muzicii româneşti. Cu diplomă şi decoraţie! La 5 mai 2003, Ion Iliescu, pe atunci preşedintele României, i-a înmânat maestrului Gică Petrescu “Steaua României în grad de cavaler”. Evenimentul a avut loc la Palatul Cotroceni, cu ocazia celor 88 de ani pe care interpretul tocmai îi împlinise.

DIBĂCIE. L-am rugat pe Ion Iliescu să-l cinstească pe Gică Petrescu cu câteva vorbe bune în Ediţia de Colecţie. Domnia sa ne-a răspuns prompt, prin poşta electronică. Acest gest a “tradăt” un mare respect pe care fostul preşedinte îl are pentru artist, chiar dacă acesta nu mai este printre pământeni. Iată ce ne-a scris domnul Iliescu: “Gică Petrescu a fost unul dintre cei mai importanţi şi mai longevivi artişti ai muzicii româneşti. Rămâne, în acelaşi timp, unic, pentru că a ştiut să preschimbe umbra de pe feţele oamenilor în rază de soare, aducând zâmbetul pe buzele tuturor. E unic, pentru că a putut să rostească cu atâta dibăcie cuvinte potrivite pentru toţi românii de pretutindeni. Unic, pentru că a însoţit cu cântecul său mai multe generaţii de iubitori ai romanţei, ai muzicii uşoare şi ai celei de petrecere. Pentru că întreaga sa carieră a fost străbătută de o probitate morală exemplară, fiind un model pentru tinerele generaţii. Descoperit de nu mai puţin celebrul violonist Grigoraş Dinicu, tânărul Gică Petrescu a debutat în anul 1930 la Radio. Au urmat apoi nenumărate apariţii în public pe scenele Teatrelor Odeon, Cărăbuş, Alhambra sau în sălile marilor restaurante în vogă la vremea aceea: Capşa, Athene Palace, Oteteleşeanu şi altele. A cântat alături de interpreţi renumiţi precum Jean Moscopol, Cristian Vasile, Petre Gusti, Maria Tănase, Ioana Radu. I-au fost aproape în carieră compozitori de marcă: Henry Mălineanu, George Sbârcea”.

Pentru românii din străinătate, Gică Petrescu a fost un elixir. Le-a dat speranţă, le-a adus ţara aproape cu cântecele lui. “Ce ne vom face de-acum înainte?”, se întreba un român din diaspora, după ce maestrul s-a dus să ciocnească un păhărel în Ceruri. “Ce mai pot face pentru el acum?” Îi pot cumpăra în continuare CD-urile, îi pot asculta muzica.

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

ELABORĂRI. Nemuritorul Gică Petrescu nu avea un public anume, pe el îl iubea toată lumea. Mergea la piaţă, la cinematograf, la florărie şi le cânta oamenilor în orice împrejurare. Îi plăcea să comunice cu ei, să fie aproape de ei, să le transmită ceva. A avut admiratori şi în cercurile politice. Pe el l-au iubit, l-au stimat şi l-au felicitat Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Tovarăşu’ îl invita să cânte la petrecerile pe care le făcea cu tot Comitetul Central. Însă Gică Petrescu a fost un cântăreţ al poporului român, i-a cântat sentimentele, nu l-au interesat orânduirile politice.

Se vorbeşte foarte mult de brandingul de ţară. Se vorbeşte de branding în general. Se vorbeşte... Şi nu se face nimic de ispravă. Cei care au primit o căruţă de bani ca să se ocupe de brandul România n-au reuşit să elaboreze decât o peltea de generalităţi (Fascinanta Românie) şi o caricatură sinistră (Fabulospirit). Este de neînţeles cum poate cineva să mute banii dintr-o mână în alta, ca să-i poată căuta prin buzunare.

UN SIMBOL. Brandul (sau marca) este ceea ce dă identitate unui produs, pentru ca acest produs să poată fi deosebit de altele similare. Produsul numit muzica lui Gică Petrescu este muzica interpretată numai de el. Aceeaşi melodie, cântată de altcineva, nu mai înseamnă Gică Petrescu, deşi partitura este identică. Aşadar, Gică Petrescu este un brand. Este atât de diferit de oricine altcineva, încât orice confuzie este exclusă. Un brand individual poate da identitate unui brand mai cuprinzător, care-l incorporează. Gică Petrescu poate da identitate oraşului Bucureşti, cu care s-a identificat prin muzica sa şi al cărui spirit l-a însufleţit toată viaţa. Fac această digresiune pentru a sublinia, o dată în plus, interesul pe care ar trebui să-l aibă oraşul Bucureşti faţă de un artist care i-a accentuat identitatea şi i-a promovat prestigiul. Gică Petrescu ar trebui cultivat, pentru că este în interesul celui care o face. Dar, dincolo de aceste consideraţii oarecum “utilitare”, Gică Petrescu, este mai mult decât un brand. Este un simbol, aici intrăm de pe teritoriul economiei de piaţă pe cel al culturii şi civilizaţiei. Brandul ţine de partea exterioară a lucrurilor, simbolul vine din interior. Brandul trebuie alimentat, simbolul trebuie doar conservat. Gică Petrescu este şi una, şi alta. Adică, pe de o parte, muzica sa continuă să se vândă la fel ca în timpul vieţii, iar, pe de alta, continuă să reprezinte ceea ce am mai spus: spiritul interbelic al Bucureştiului, adică epoca regală a muzicii româneşti.

RESPONSABILITATE. Maestrul era nelipsit de la revelioanele Televiziunii Române. “Pe vremea aceea, când lumea n-avea bani să petreacă, revelioanele televizate se făceau pentru populaţie. Televizorul era un substitut. Şi cine te scula de pe scaun? Gică Petrescu”, mărturiseşte Ioana Bogdan. Atuurile maestrului şi ale longevităţii sale artistice au fost dragostea pentru muzică şi responsabilitatea faţă de public.

“Gică nu trebuia să facă nimic. El era, pur şi simplu”, spunea Ioana Bogdan în urmă cu aproape doi ani. “De ce vorbeşte toată lumea de el? Pentru că a fost unic!”, a dat verdictul realizatorul tv.

“Să nu mă lăsaţi să mor!”, îi ruga nea Gică pe cei apropiaţi înainte să ne părăsească. Voia, de fapt, să nu-l uităm. Era om şi se frământa, gândindu-se că peste numele său se va aşterne uitarea. De-ar fi ştiut maestrul că nu va fi niciodată înghiţit de neantul muzicii româneşti! “Trubadurul primăverii noastre, trubadurul maturităţii şi al toamnelor noastre primăvăratice” – aşa cum l-a descris Vasile Veselovski pe Gică Petrescu – este o “piesă” importantă din tezaurul nostru.

Discul de Aur conţine melodii pe care Gică Petrescu le-a înregistrat la Electrecord între anii ’60 şi ’80. La piesa “Cele mai frumoase fete”, maestrul a fost acompaniat de orchestra lui Sergiu Malagamba. “Am iubit şi-am să iubesc”, “Piatră, piatră”, “La crâşma din Ferentari”, sunt doar câteva piese “nestemate” de pe CD.