Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Istoricul Alex Mihai Stoenescu a transmis redacţiei noastre un drept la replică pe care îl redăm integral.
Domnului Marius Tucă,
Domnului Victor Ciutacu
În legătură cu articolele "Revoluţia din decembrie şi detractorii ei”, semnate de dnul Ion Iliescu, vă rog să publicaţi în ediţia tipărită a cotidianului dvs următorul drept la replică:
Am citit cu multă atenţie articolele d-lui Ion Iliescu referitoare la recentul volum de dialoguri cu Virgil Măgureanu, apărut la Editura RAO, şi ele mi-au întărit convingerea că autorul acestor articole este victima unor confuzii şi adversităţi generate de lungile campanii jurnalistice şi politice îndreptate împotriva dumnealui în ultimii 20 de ani. Nu cred că este vorba de rea-credinţă sau de lipsa instrumentelor intelectuale minime pentru înţelegerea actului de cercetare istorică profesionistă, ci de o superficialitate tipică politicianului român. Dnul Iliescu nu mi-a citit cărţile. Îşi dă cu părerea din auzite, din tot felul de aprecieri făcute de apropiaţi ai lui, care îl alimentează constant cu tot felul de "şopârle” de genul "Stoenescu a zis asta, v-a atacat, a negat revoluţia, vă acuză de...” etc. Este de asemenea posibil ca dnul Iliescu să fi văzut unele emisiuni de televiziune la care am fost invitat şi la care am abordat anumite secvenţe limitate ale procesului revoluţionar din perioada 1989-1990, trăgând concluzia că Stoenescu înlocuieşte revoluţia cu lovitura de stat, că neagă revolta românilor etc. Este un tip de generalizare caracteristic oamenilor superficiali şi cărora le este greu să pună mâna pe o carte. M-am confruntat în ultimii ani cu zeci de astfel de oameni care judecă evenimentele din decembrie 1989, cum se spune, după ureche. Mă aşteptam la altă reacţie din partea celui care şi-a asumat răspunderea succesiunii lui Ceauşescu şi a fost preşedinte al României timp de 11 ani.
Întreaga construcţie a articolelor sale din Jurnalul Naţional porneşte de la premise şi afirmaţi false.
1. Domnia sa crede că apartenenţa mea la curentul politic de Dreapta din România (altfel inexistent) a influenţat atitudinea mea din dialogul cu Virgil Măgureanu. Nu există în carte concepte "ideologice”, "teze”, "partizanat politic evident” (!) care să-l pună pe dnul Iliescu în contradicţie cu acestea. Este o prejudecată politică a celui care, la 27 decembrie 1989, îi declara ambasadorului sovietic Tiajelnikov că "acum trebuie lucrat prin individual ca să evităm împingerea spre Dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi”. Care Dreaptă politică sau socială în decembrie 1989(!!!), domnul Iliescu nu ne explică. Ce ştie dnul Iliescu despre abordarea istorică de Dreapta, care este un fenomen apărut în Germania secolului al XIX-lea şi dispărut în primele decenii ale secolului al XX-lea? Domnia sa confundă ideologiile de Dreapta cu abordarea metodologică istorică de pe poziţii pragmatice.
2. Domnul Iliescu face confuzii frecvente între categorii şi subcategorii istorice, folosind la întâmplare şi fără conţinut cuvinte şi expresii de genul: "revoluţie spontană”, "revoltă populară”, "răscoală populară”(!!!) – răscoala este o revoltă a ţărănimii-, amestecând evenimente distincte, parte ale unui fenomen mult mai amplu, într-o formă de discurs aproape publicitar. Afirmaţii false, de genul: "autorii contestă caracterul autentic al revoltei populare în România” – nu am declarat sau scris niciodată aşa ceva – susţin de fapt mecanismul de amestecare legendară a procesului revoluţionar desfăşurat în România între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, cu revolta de la Timişoara din 20 decembrie, cu mitingul sabotat profesionist la Bucureşti la 21 decembrie – de citit arhiva Jurnalului Naţional pe acest subiect! -, cu mişcarea de la Bucureşti din dimineaţa de 22 decembrie şi cu luarea cu asalt a sediului CC al PCR de către populaţie, "care l-a obligat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul”. Domnia sa mai confundă manifestaţia de protest a acelui prim nucleu timişorean din 16 decembrie cu revolta populară a muncitorimii timişorene din 20 decembrie, fără să se întrebe cât de spontană a fost aceasta după 4 zile şi după ce acea mână de revoluţionari autentici a strigat până a răguşit la cetăţenii Timişoarei, în toate acele patru zile, "laşilor, veniţi cu noi!”, şi timişorenii nu veneau. Au ieşit abia în 20 decembrie, după ce au auzit la Europa liberă că sunt 5000 de morţi în centru şi de la unii revoluţionari că au fost omorâţi 40 de copii la Catedrală. Nici un istoric serios nu poate elimina acestă diversiune (care a scos muncitorii în stradă) din procesul revoluţionar, pentru că reprezintă cauzalitatea imediată a faptului istoric. Că erau nemulţumiţi de regimul Ceauşescu? Da, dar erau nemulţumiţi şi cei din Bacău, Galaţi, Constanţa, Calafat sau Slobozia. N-au ieşit în 20 decembrie.
3. Dnul Iliescu afirmă că autorii volumului "contestă caracterul spontan al mişcării populare din decembrie 1989”. Am arătat cât de "spontană” a fost revoluţia la Timişoara, cu diversiunea din jurul lui Tokes, cu sindicaliştii trimişi să spargă protestul enoriaşilor şi număraţi apoi ca revoluţionari etc. Să vedem cât de spontană a fost revolta de la Bucureşti. Toată noaptea represiunii de la Bucureşti - în care au fost implicaţi aproximativ 30 de revoluţionari la baricadă şi aproximativ 200 în lungul bulevardului -, posturile de radio străine şi în primul rând Europa liberă au transmis informaţia că sunt zeci de mii de morţi în centrul Bucureştilor. Încă de dimineaţă, participanţi la manifestaţia de la baricadă – printre ei Sergiu Nicolaescu şi Dan Iosif – au plecat spre platformele industriale pentru a aduce în centru muncitorii care, în spontaneitatea lor, au lucrat în schimbul III toată noaptea crimelor sau au venit la servici în schimbul I, fără interes sau cunoştinţă despre ce se întâmpla la Intercontinental. Dnul Iliescu nu ştie că la 07.35 forţele militare comandate de Milea au deschis focul asupra oamenilor la Vitan Bârzeşti şi în faţa întreprinderii Turbomecanica, dovadă că ordinele de represiune ale tandemului Ceauşescu-Milea încă erau active. De asemenea, dnul Iliescu nu ştie că sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit "Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv, la fel cum, începând cu ora 10.07, gen. Stănculescu îndepărtează blindatele din Piaţa Palatului şi opreşte trupele proaspete chemate de tandemul Ceauşescu-Milea pentru a face "mişcarea populară” una cu pământul. Aşa a trecut nestingherită "mişcarea populară” a dlui Iliescu prin cordoanele dispozitivului militar de apărare al CC şi nu a găsit în faţa clădirii nici picior de militar. Aşa au ajuns protestatarii liber în Piaţa Palatului şi tot ca urmare a ordinelor gen. Stănculescu dintre 10.07 şi 10.35 "Armata a fraternizat cu populaţia”, "a trecut de partea poporului” etc. Teza cu fraternizarea militarilor la aflarea comunicatului sinuciderii lui Milea este o fantezie, dacă nu o diversiune calificată pentru a ascunde rolul fundamental pe care l-a avut Stănculescu în îndepărtarea lui Ceauşescu de la putere şi evacuarea lui (nu fuga) cu elicopterul, pentru a da apoi ordine, împreună cu gen. Rus, comandantul aviaţiei, de doborâre a acestuia. Nu întâmplător România are astăzi zeci de mii de revoluţionari, care "l-au îndepărtat pe Ceauşescu” după ce acesta plecase!
4. Calitatea de succesor al lui Ceauşescu nu este o "invenţie” a lui Stoenescu, ci o afirmaţie clară difuzată de presa occidentală, care i-a şi făcut publicitate dlui Iliescu în acestă calitate, astfel că timişorenii care strigau "Iliescu! Iliescu!”, şi cei de la Televiziune, care au trimis după el să-l aducă la putere, nu l-au chemat pe Stoenescu sau pe Cristoiu, ci pe succesorul anunţat.
5. În legătură cu însemnările din agenda dnului Iliescu, privind contactarea ambasadei URSS, îi las pe martori să confirme sau să infirme. Dnul Tatulici, de exemplu, are un post de televiziune la dispoziţie. Dnul Iliescu oricum este confuz şi amestecă lucrurile: cele trei persoane invocate nu făceau parte din "conducerea televiziunii” (!!!). Este un contraargument complet ilogic.
6. În legătură cu apartenenţa sa la KGB, eu am combătut public acestă teză, neavând astfel de informaţii. Dnul Iliescu fabulează în continuare, derutat de cine ştie ce dezinformări al căror victimă este. Trimiterile la Aboimov, Evtuşenco şi la alte surse sovietice şi americane reprezintă o selecţie subiectivă a dlui Iliescu. În cărţile mele sunt tot atâtea citate din apropiaţi ai lui Gorbaciov (Graciov, Sobtchack, Zagladin şi alţii) care subliniază implicarea sovietică în evenimentele din România. Dnul Iliescu nu a citit rapoartele Bogomolov (1 februarie 1989), Iakovlev (2 februarie), Şevardnadze (24 februarie), care prezintă pericolul ieşirii României din Tratatul de la Varşovia, îndreptarea acesteia previzibilă spre Occident şi nevoia ca răsturnarea lui Ceauşescu să fie controlată, pentru ca România să rămână în sfera de influenţă a unei URSS reformate.
7. Dnul Iliescu afirmă că nu a vorbit la telefon cu Gorbaciov decât la 27 decembrie, "în timp ce se desfăşura prima şedinţă cu cei 39 de membri ai CFSN”, şedinţă care a început în jurul orei 16.00. Dnul Iliescu uită ce i-a spus ambasadorului Tiajelnikov în aceeaşi zi de 27 decembrie, dar la ora 10.30 dimineaţa: "Francezii şi americanii au aruncat o nadă: <
8. Dl Iliescu afirmă că "Stoenescu mai introduce o fabulaţie”, cum că Sergiu Nicolaescu ar fi venit în biroul unde Ion Iliescu şi revoluţionarii Militaru, Brucan, Bârlădeanu, Apostoiu şi Nicolcioiu lucrau proclamaţia către ţară şi i-a anunţat că acea clădire a CC al PCR este minată. Afirmaţia îi aparţine dlui Sergiu Nicolaescu, repetată în vreo trei cărţi, plus că secvenţa este filmată, a fost prezentată în mai multe rânduri la TVR1, OTV, Naţional TV. Dnul Iliescu riscă o confruntare cu evidenţa filmată, ceea ce îi aruncă în aer toată argumentaţia, deşi, personal, îi înţeleg revolta pe care o trăieşte după ani de campanie jurnalistică ostilă şi agresivă.
9. "Lupta pentru putere” este titlul unei cărţi de Sergiu Nicolaescu, acel aliat decisiv al dnului Ion Iliescu în momentele sale cele mai grele ( prima ieşire în balconul CC, de care nu spune nimic). Dnul Iliescu nu-şi explică acţiunile îndreptate de la MApN de gen. Stănculescu împotriva guvernului Verdeţ, documentate de zeci de martori principali, în care fuseseră cooptaţi şeful Marelui Stat Major al Armatei şi şeful Securităţii şi în care dnul Iliescu primise portofoliul de ministrul al... Culturii. Tăierea legăturilor telefonice ale lui Guşă şi Vlad, împreună cu revoluţionarii din CC, între care s-a remarcat Cazimir Ionescu, a fost probabil opera lui Stoenescu, nu a celor de la MapN, unde se instalase grupul Iliescu. Ar trebui scos din puşcărie Stănculescu numai şi pentru scena asta.
10. În legătură cu scena balconului, dnul Iliescu trebuie să consulte stenograma transmisiunii TV, publicată de dnul Tatulici, în care secvenţialitatea scenei celei de-a doua ieşiri în balcon a dnului Iliescu este următoarea: focuri de armă automată, lovituri de tun de pe tanc, încetarea focului, intervenţia dnul Iliescu, reluarea tirului.
11. Faptul că dnul Iliescu nu ştie cine a generat fenomenul terorist, deşi domnia sa a fost preşedinte al României timp de 11 ani fără să ne dea un răspuns, nu înseamnă că fenomenul nu a existat şi nu a avut nişte autori. Care, între altele, i-au ţinut la respect şi pe dânşii, sub mesele de la Televiziune sau de la MapN. Istoricul trebuie să caute răspunsul în locul celui care timp de 11 ani a avut serviciile secrete, întregul aparat de stat, Justiţia şi Procuratura pe mână. În aceste condiţii, formularea de ipoteze este firească.
Închei aici, fără a mai intra în amănuntele pe care dnul Iliescu le poate găsi în vol. 4, partea I şi II din Istoria loviturilor de stat în România sau în lucrarea mai recentă România postcomunistă. Consider că domnul Ion Iliescu este partizanul tezei neştiinţifice, propagandistice şi fanteziste despre "revoluţia spontană” – care, între altele, este o contradicţie în termeni, revoluţia fiind un proces politic, social, economic de lungă durată -, doarece numai acestă "revoluţie spontană” poate legitima emanaţia, ridicarea sa la putere după ce Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat. Consider că Ion Iliescu nu are nevoie de această teza - care-i şi dăunează, inclusiv prin genul de articole la care răspund aici -, atâta timp cât el a jucat în decembrie 1989 un rol istoric, acela de succesor al unui dictator criminal, care a aruncat ţara şi Armata în haos. Dnul Iliescu trebuie să înţeleagă faptul că a ajuns la putere cu ajutorul Armatei, a lui Stănculescu şi a ministerelor de forţă, în primul rând (şedinţa de la MApN din 22 decembrie ora 16.00), şi apoi a fost legitimat provizoriu ca lider de disidenţii comunişţi şi opozanţii de tip Doina Cornea, Tokes, Blandiana, Pleşu, aflaţi la prima şedinţă a CFSN din 27 decembrie 1989, când s-a hotărât ca ţara să fie condusă de un Biroul Politic, în frunte cu Ion Iliescu. El a reprezentat atunci, fie că unora nu le convine, o garanţie pentru Marile Puteri implicate în răsturnarea lui Ceauşescu, că persoana anunţată ca succesor a ajuns la putere. Nu era altul.
Citește pe Antena3.ro
