Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În zilele tulburi ale revoluţiei din decembrie 1989 s-au născut multe legende, sorbite cu nesaţ de "poporul" dornic să afle amănunte de culise. Poveştile puse atunci în circuit s-au înşurubat adânc în mentalul colectiv.
De mare succes s-a bucurat legenda potrivit căreia nomenclatura comunistă avea o viaţă dulce. Se scălda în lux şi deţinea mari averi, în timp ce poporul murea de foame, nu lucra mai nimic cât e ziua de lungă, în timp ce "oamenii muncii" trudeau din greu. Regiei astfel construite i-au căzut victime mulţi naivi, care cereau pedepsirea exemplară a celor care "n-au mâncat salam cu soia".
Procesul "lotului CPEx", transmis la televiziune şi la radio, descris pe larg de presa scrisă, a fost un bun prilej pentru exprimarea opiniilor. Cetăţeni indignaţi urmăreau spectacolul, apoi trimiteau saci de scrisori către redacţii, cerând, la fel ca în vremea lui Stalin, drastice pedepse pentru "duşmanii poporului". "Cei din boxă, scria un cititor pe adresa ziarului Adevărul, trăiau ca în basme şi erau convinşi că vor trăi astfel, pe spatele poporului, în aceste condiţii, o veşnicie, în vilele lor luxoase, păzite, cu servitori şi servitoare, în case de odihnă la munte şi la mare, cum nici cei mai mari bogătaşi din lume nu au ajuns să trăiască."
În boxa acuzaţilor s-a aflat în vara lui 1990 şi Ioan Toma, ultimul prim-secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Cel mai tânăr membru al Comitetului Politic Executiv avea la data judecăţii 36 de ani. Condiţiile de trai ale elitei comuniste nu erau nici pe departe atât de spectaculoase pe cât s-a vorbit, explică astăzi fostul demnitar.
Adus în Bucureşti de la Iaşi în 1985, pentru că în acel moment nu era nici o locuinţă disponibilă a locuit o vreme la hotel, apoi i s-a repartizat un apartament într-o casă tip vilă pe Strada Lev Tolstoi. "Puteam să iau un apartament obişnuit, îşi aminteşte Ioan Toma, dar născuse deja soţia şi m-am dus la Nicu Ceauşescu. Prima casă care a apărut mi-a dat-o, şi aşa m-am mutat acolo. Era casă de protocol, dar o plăteai. Multe locuinţe de protocol erau libere, pentru că erau foarte scumpe, şi nu şi le permiteau mulţi. În acelaşi timp nu puteai să te plângi că e prea scump, pentru că imediat ai fi putut fi întrebat: «Ce, nu-ţi ajunge salariul?». Salariul îţi ajungea să plăteşti. Dacă nu îţi mai rămânea prea mult, era problema ta.
Când am venit la Bucureşti ca secretar cu propaganda al CC al UTC aveam un salariu de 6.000 lei, apoi ca prim secretar câştigam 9.500 lei. În lunile de iarnă, cheltuielile cu casa ajungeau la 4.000-4.500 lei, iar vara 1.500-2.000 lei. În lunile de iarnă, casa mă costa deci mai mult de jumătate din salariul meu, peste care nu câştigam un leu în plus. În afara salariului fix, acordat pentru activitatea desfăşurată, activiştii de partid, chiar cei de la nivel central, nu beneficiau de alte avantaje exprese. Îmi amintesc că, imediat după revoluţie, mulţimea trecea pe stradă şi se uita: «Ia uite, domnule, unde stau ăştia!». Cei care s-au mutat în casele respective după 1990 au plătit tot atât, dar în timp ce la mine suma reprezenta jumătate din salariu, după revoluţie, cu devalorizarea leului, 4.000 lei mai însemna preţul unui pachet de ţigări, şi nu dintre cele mai bune."
Epocă au făcut şi legendele despre automobile, electrocasnice, frigidere burduşite cu alimente extravagante, de care beneficiau doar oamenii puterii. "Micile «avantaje» la care unii fac astăzi referire, explică mai departe Ioan Toma, amplificându-le (dobândirea unui autoturism cu prioritate, alimente care nu se găseau în mod obişnuit la toate magazinele alimentare), puteau fi dobândite doar pe baza unor cereri speciale şi a unor insistenţe care îţi afectau confortul propriu şi care mie nu mi-au fost agreabile. M-am înscris la maşină la Iaşi în 1984 şi mi-a venit, ca la toată lumea, după cinci ani de aşteptare, la sfârşitul lui 1988 sau începutul lui 1989. Era, evident, o Dacie. În 1989 aveam un televizor Sport, alb-negru. Aş fi putut să vorbesc cu Nicu pentru un televizor sau pentru maşină, dar mi s-a părut penibil. Am avut colegi care s-au dus la Nicu cerând câte ceva, pentru că semna la toată lumea, dar mie mi s-a părut nepotrivit.
Venisem la Bucureşti de puţină vreme, este nefiresc ca după un an sau doi să încep să spun că îmi iau mobilă, că îmi iau maşină, nu aş fi vrut să atrag atenţia pe subiectele acestea. Prin 1987 mi-a spus Ana Mureşanu că există un fel de centru, depozit, de unde puteai să cumperi alimente pe baza unei cereri. Nici asta n-am făcut, mi-a fost jenă. Mai găseai o dată pe undeva un kilogram de ceva, şi mi s-a părut jenant să fac cerere pentru un kilogram de caşcaval sau de măsline. Mă gândeam că se centralizează pe undeva cererile astea şi că poate vreodată, când o să am cu adevărat nevoie, nu o să se mai aprobe. Aşa se face că răsturnarea ne-a prins fără nimic, am şi acum mobila primită cadou de nuntă de la socrii mei în 1982, mobilă de Rădăuţi. Şi acum, să te vâneze că aveai ce? Nu aveai nimic."
Ajunşi în spatele gratiilor, povesteşte Ioan Toma, foştii membri ai Comitetului Politic Executiv au avut la dispoziţie multe zile şi nopţi pentru a depăna amintiri. Mihai Gere, şeful Gospodăriei de Partid până în 1989, a avut destul timp să rememoreze concediile făcute în vilele de protocol ale partidului în compania lui Ion Iliescu. "În timp ce era «marginalizat» director la Editura Tehnică, şi-a amintit Ioan Toma discuţii din închisoare, îşi făcea concediile ca şi până atunci, în casele de odihnă ale partidului. Era normal, aşa făcuse toată viaţa. Eu, de pildă, nu am mers niciodată."
Ca şi celorlalţi colegi, lui Ioan Toma, experienţa detenţiei i-a lăsat un gust amar. Astăzi priveşte lucrurile din perspectiva omului convins că el şi-a pus toate resursele în slujba binelui. Nu s-a lansat nici în afaceri, nici în politică, cele două ocupaţii generatoare de mari averi. Absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, trăieşte din meseria de jurist şi nu vrea decât să-şi poată practica profesia onest. Nu-şi invidiază foşti subalterni, ajunşi prosperi oameni de afaceri ori şefi de servicii speciale. "Ce mai contează astăzi că am fost ministru? Nu mai are nici o importanţă, asta a fost atunci, astăzi este cu totul altceva, trebuie să te adaptezi condiţiilor prezentului." Deşi circumstanţele nu-i sunt favorabile, pentru binele tuturor, Ioan Toma încă mai speră că lucrurile se vor îndrepta. Situaţia actuală nu şi-a închipuit-o nici în cele mai negre vise.
"N-am bănuit niciodată adversitatea care s-a creat în 1990. S-a împărţit averea ţării şi nu mai vine nimeni să întrebe cum s-a împărţit. Ne-am bătut joc de o Românie, risipind o avere, fără să ne gândim deloc la ceea ce s-a acumulat cu foarte multă suferinţă, am lăsat pe fiecare să facă şi să spună ce vrea în numele unei democraţii pe care nimeni n-a înţeles-o şi pe care nimeni nu a explicat-o. N-o să vină nimeni să ceară socoteală pentru că s-a risipit averea ţării. Am dat posibilitatea să se creeze tot felul de structuri, am aşezat oamenii în nişte categorii, ne alimentăm din clişee. Dacă astăzi vrei să te acoperi de toate incompetenţele, dai vina pe Ceauşescu, că nimic nu era bun. Lupţi cu o propagandă uluitoare. Cui să explici?!"
