Risc - Un echilibru al coincidentelor

Un scurt popas linistitor, intr-o dupa-amiaza detoamna, in casa lui Alice Barb si a lui George Ivascu.

In jurul lor exista o aura speciala, data de bucuria cu care se reintalnesc acolo, in locul pe care ei il numesc, cu bucurie, acasa. Dar si de obiectele ce le stau alaturi si vegheaza asupra lor ca niste ingeri pazitori. Intr-un colt sta trist un gramofon. Trist, pentru ca, in loc sa cante, se vede nevoit sa lase modernul CD-player sa sustina fundalul sonor. Toate au propria poveste si Alice vorbeste cu patos despre fiecare dintre tablourile si icoanele din casa.

Activi! Foarte activi. Astfel pot fi descrisi cei doi. George are o bogata activitate pedagogica la Catedra de actorie din Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, este director la fostul Teatru Mundi, iar Alice Barb nu conteneste cu proiectele regizorale. In acest univers, George si Alice stiu ca mai lipseste ceva. Isi doresc mult un copil. Momentan, rasfatatele casei sunt de natura pisiceasca: Zita, Sufletel si Casanova.

LA INCEPUT... Intalnirea lor poate fi pusa sub semnul unui lung sir de coincidente. Prima data s-au vazut pentru o secunda pe holul facultatii. Au facut cunostinta. La scurt timp s-au trezit colegi in echipa de amatori, condusa la vremea aceea de Constantin Fugasin, la Teatrul Ion Creanga. "Pe zi ce trece incep sa nu mai cred in coincidente, spune George Ivascu. Doar in intamplari. Cartea mea favorita in adolescenta era «Mos Anghel» a lui Panait Istrati, iar primul contract pe care l-am avut in strainatate a fost «Mos Anghel». Am avut prilejul apoi sa-l cunosc pe Iosif Sava, ca dupa emisiune sa aflu ca suntem nascuti in aceeasi zi, iar acum, Piata Iosif Sava sa fie aici, in apropiere de noi. Nu intamplator, iarasi, mama ma ducea cand eram mic la teatru. Nu la orice teatru, ci la Teatrul de Comedie. A fost primul teatru in care am pasit ca om si apoi ca actor. Al doilea teatru unde am fost angajat a fost Teatrul Bulandra, unde l-am vazut pe Octavian Cotescu in «Cabala bigotilor» de Bulgakov si «Tartuffe» de Moliere, montate de Tocilescu, iar performanta lui m-a facut sa ma apuc de teatru. Stateam asa de aproape, incat Octavian Cotescu si-a infipt ochii in mine, iar eu m-am facut mic in scaun, pentru ca dupa ani sa joc pe aceeasi scena".

GARILE VIETII. Alice este nascuta la 14 februarie, iar George la 15 februarie. Aproape o alta coincidenta! Seria coincidentelor a continuat si separat, si impreuna. Referitor la viata, Alice spune ca "daca nu esti atent la timpul pe care il aloci celor dragi, risti ca viata ta sa ti se intample in timp ce tu erai ocupat facand altceva. Asta a spus-o John Lennon. Mi s-a parut genial." George Ivascu nu se lasa mai prejos si continua ideea: "Trecem cu trenul vietii prin multe gari, depinde si ce vrei sa vezi pe fereastra acestui tren cu care calatoresti. Noi am vazut in toate garile prin care am trecut ghirlande si fanfare, gara insasi era o sarbatoare. Nu era pentru noi, dar macar le-am vazut. Dar nici nu am stat in compartiment si am asteptat sa vina cineva. Am deschis si usa. Cea mai mare curiozitate a mea e omul. Teatrul este un pod intre om si om intr-un ocean de frica, spunea Heinrich Müller".

SCURTA INTALNIRE. Atat Alice, cat si George spera sa mai urmeze inca 40 de ani de calatorie, iar intalnirile sa fie, daca se poate, la fel de interesante pentru ca de unul singur nu te poti modifica. "La o anumita statie a trenului acesta, al coincidentelor, s-a urcat un om foarte important. Care ne-a marcat pe amandoi. Acesta a fost Dem Radulescu. Covarsitor... Eram studenta la actorie si mi-a spus: «Barb, tu trebuie sa faci si regie». Am plans nu stiu cate nopti. Dar ce, eu nu stiu sa joc? Aveam numai note de 10. Nu ma gandisem niciodata sa ma fac regizor. Am fost asa de socata. Dupa absolvire, pe George l-a luat asistent la clasa lui la propunerea lui Gelu Colceag si Ion Cojar". S-a simtit onorat. Nu s-au certat, nu s-au suparat niciodata. "Retrospectiv vorbind, spune Alice Barb, e clar ca nimic nu este intamplator. E frumos cand intelegi. Trebuie sa treaca putin timp ca sa te poti uita in urma si sa ai perspectiva asupra lucrurilor si sa-ti dai seama ca totul s-a legat cum nu se putea mai divin. Oamenii potriviti, in momentele potrivite, impreuna cu care ajungi in statiile potrivite. Stiu ca am trecut prin multe gari si stiu cu siguranta ca s-au urcat cativa oameni in tren care ne-au facut calatoria mai frumoasa." George crede ca "tot ce s-a intamplat trebuia sa ma faca sa inteleg ceva, trebuia sa ma ajute sa ma descopar, chiar si in momentele de criza. Cand se opreste trenul la semafor, porneste dupa aceea cu viteza si mai mare. Viata este ca si electrocardiograma, nu trebuie sa fie o linie dreapta. Trebuie sa te obisnuiesti cu alternanta zilei cu noaptea, a binelui cu raul, sa nu uiti sa visezi, sa nu te smochinesti. Orice poti sa imi iei, dar bucuria de a ma juca nu mi-o poate lua nimeni. Voi juca sotronul, tot voi juca, pentru ca acesta este spiritul meu. Voi gasi acei 3-4 spectatori care sa priveasca spectacolul meu. Corectitudinea si credinta nu mi-o poate lua nimeni", conchide vizibil emotionat George Ivascu, iar Alice il completeaza "Si nici forta de a merge mai departe"...

George crede ca "daca nu deschizi usa sufletului si a mintii si a trenului, nu poate sa intre nimeni si risti sa calatoresti singur in trenul acela toata viata. Alice imi da echilibru, e mai inteleapta decat mine".