Roman-foieton: "Paişpe" (34)

Afară Costică mă linişteşte:
– Lasă, bre, că acuşi ajungem şi aflăm care-i treaba.

Acuşi ăsta nu-i chiar acuşi; se umflă pe dinăuntru, aşa, ca din întâmplare, cum toate s-au petrecut până acum, şi se face oleacă-mai-încolo. Fiindcă moşulică nu mai vrea să ne ducă până hăt, în Copou. A obosit. Şi e pe cheltuiala lui. Facă-i-or ce i-or face: să-l amendeze, să-i ia carnetul, să-l juchească, el nu mai merge mai departe şi gata. Se suie pe canapea şi trage un somn. Nu există niciun motiv să i se rechiziţionize canapeaua în interes public. Are şi pătură în portbagaj. Ia să vadă, îl dă jos cineva şi-l urcă la volan cu de-a sila? O fi mârâit tot drumul până aici şi a răbufnit abia acum. Cine ştie ce-o fi discutat cu avocata şi ce l-o fi învăţat ea să facă.

Costică îl ia tare. Păi, ce, se discută? Când Poliţia are nevoie de maşină, ţi-o ia şi, pa!, te lasă pe jos. Dar ăsta o ţine pe-a lui. Poate dacă i se dă ceva acolo, să-şi scoată benzina măcar pe sfert, s-ar mai gândi, parcă-parcă ar face un drum până în cealaltă margine a oraşului. Dar ce crede el, că poliţiştii umblă cu bani la ei? Doar se duc pe teren în misiune, nu la cumpărături. Costică n-are.

– Chiar n-am, întăreşte el, învins.

Nici Cârlan nu are vreun leu la el, dar şi dacă ar avea, tot nu i-ar da. Am eu nişte bani în diplomat. La post mi-au oprit doar buletinul, sigur e la Costică în mapă. În rest, toate actele cu care am plecat de acasă, pregătit să-mi pun viza de flotant, le am în geantă. Tot strâng ban pe ban ca să cumpăr maşina de scris de la ceapeu. Mai e ceapeu numai cu numele. S-a scos la vânzare azbest, cărămizi, ţigle, sârmă, butoaie, lădiţe de plastic, burlane, stingătoare de incendiu. Şi maşina de scris. "Optima”, din RDG, cu carul de optzeci de centimetri. E ca nouă. N-o vrea nimeni, că nu toacă strujeni, nu stoarce tescovină, nu rindeluieşte. Nici nu mă gândeam să nu o cumpăr. Dar de-acum…

Nu mai văd nici un minut înainte. Nu o zi, nu o săptămână. Trecutul se umflă, îi descopăr dedesubturi neştiute. Mă pot afunda cât vreau în straturi tot mai adânci. Prezentul n-are deloc anvergură, nici măcar de ieri până azi. E ciunt. Pulsează numai de la un moment la altul, e numai şi numai acum. Un acum strâmt şi întunecos, un tunel care se termină brusc aici, sub ochii mei, dar se întinde când ating zidul nevăzut din faţă. Viitorul nu pot să-l percep. Nici măcar viitorul mic şi precar din acuşi. Acuşi trebuia să ajungem la Poliţie, dar uite că stăm înţepeniţi tot în amu, amu-ia, ne târguim cu moş Dormeză.

Îl rog pe Costică să mă lase pe mine să plătesc. Ce să facă? Protestează de formă, zice că e prea târziu să ne mai certăm cu zgârie-brânză ăsta. Care, dacă e pe-aşa, nici nu are acte pentru canapea. Dar nu e momentul acum să-l ia la scotocit. Nu de alta, dar o să ne dea în urmărire generală pe toţi, dacă nu ajungem mai repede la Poliţie. Deci şeful de post a anunţat Inspectoratul când am plecat din Costuleni. Deci ăia ne aşteaptă.

Îi dau eu bani omului. Nu zice nu. Îi ia şi-i bagă repede în buzunar la piept. Cam de patru ori mai mult decât dau la ocazie când vin la redacţie. Câte clape de maşină de scris înseamnă? Poate vocalele. Toate. Dar nu mai există nici o maşină de scris. Asta era ceva dintr-un viitor care acum nu mai există. Acum prezentul se scrie fără vocale. Fără micul răgaz al virgulei, fără popasul punctului, fără ocolişul voluptuos al parantezelor. Numai cu scrâşnet de consoane frecate una de alta precum cuţitele când se taie mieii, numai cu rafale de semnul întrebării şi de semnul exclamării. E bine că am plătit. Nu mă mai zgârie pe creier vinovăţia faţă de omul ăsta. Mă simt mai bine. Chiar glumesc, îl bat pe umăr pe şofer şi îl rog să mă ducă mai repede la Poliţie. Urc primul în spate. Părosul şi Costică vin după mine, morocănoşi, unul într-o parte, altul în cealaltă. Tremură amândoi de draci. Tare i-ar mai da câteva căposului. Ca la Miliţie. Le zic:

– Dacă se mai întâmplă ceva şi iar întârziem, îmi daţi drumul şi mă duc singur la Poliţie să mă predau. Pe jos mă duc.

Rânjesc în întuneric. Le-am spus-o. Ei nu răspund, parcă nu m-ar fi auzit. Ba da, uite că zice Părosul, care n-a deschis gura tot drumul. Zice fără cuvinte: îşi bate cătuşele de genunchi.

Iau diplomatul în braţe şi îmi sprijin fruntea de mâner. Mă apăs până mă doare. Las durerea să se reverse, mă învelesc în ea ca viermele în gogoaşă. Nu mă uit pe unde mergem. Nici nu cunosc bine partea asta de oraş. Ţin ochii strâns închişi. Dar simt prin pleoape trecerea de la o lumină la alta, rapidă, semn că am ieşit într-un bulevard luminat şi mergem repejor. Mai mult de-atât nu poate Dacia asta cu patru inşi la bord, cu o canapea deasupra şi cu portbagajul plin. Aproape dă cu târtiţa de pământ. Aş vrea să împung cu degetul în peretele moale din faţa mea, să mă uit dincolo, în viitorul de peste câteva minute, dar mă tem. Număr mecanic în gând ca să nu mă gândesc la nimic.

Am ajuns. Maşina s-a oprit. Costică mă strânge uşor de umăr, parcă m-ar încuraja. Cobor după el numârând în continuare, cu ochii în pământ. Mă iau după tocurile lui. Dau să urc pe trepte, dar un hăhăit de căpcăun mă opreşte locului. Un poliţist burtos, cu banderolă roşie pe braţ, a ieşit în uşă, arată spre noi şi spre canapeaua de pe maşină şi râde îndoindu-se de burtă. Mai iese unul. Şi încă unul. Şi toţi râd de noi.

Citiţi:  Roman-foileton: Paişpe (29), Paişpe (30), Paişpe (31), Paişpe (32), Paişpe (33)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe