Roman-foileton: Paişpe (10)

Scriam în fiecare zi câteva pagini. Numai cu creionul. Aşa îmi venea mai uşor când începeam lucrul pe textele la prima mână. Tăiam, adăugam, rescriam, înghesuiam în spaţiile albe explicaţii, variante de rezervă; în momentele de sterilitate desenam figuri geometrice. După ce toceam creioanele scriind sau ronţăindu-le, luam altele, câte un mănunchi o dată, de la Dorel Andrieş. Se mira: "Dar ce faci cu ele? Le mănânci?”

Dorel avusese un frumos început de carieră ca instalator sanitar. Cunoştea jumătate de oraş, cu siguranţă acea jumătate predispusă la avarii în bucătărie sau în baie, pentru că se saluta cu unul din doi oameni întâlniţi pe stradă şi, după strângerea mâinii şi pupatul ţigărilor una cu alta, din lipsă de chibrituri, urma invariabil o programare la reparat ceva. Câştiga mulţumitor şi constant, dar suflul poetic îi umfla pânzele îndepărtându-l de tărâmul bunăstării. În cele din urmă a acostat la Biblioteca Judeţeană pe un post mărunt, de legător şi om bun la toate. Lipea cărţi într-o cămăruţă de la subsol, ideală pentru lecturi prohibite, de la fondul secret, şi pentru beţii discrete. Avea şi gestiune. Rafturile din odăiţa lui cu miros acru, de aracet, erau pline cu cărţi ferfeniţite, ziare şi reviste vechi, gheme de sfoară, cartoane, borcane cu clei, registre. Şi cutii întregi cu creioane. "Da, le mănânc”, îi răspundeam. Şi el, neştiind cât adevăr grăiam, râdea şi-mi dădea câte o mână de creioane chinezeşti cu elefănţei şi ursuleţi negri pe fond alb. Erau moi şi aveau nişte radiere delicioase.

Chiftele nu mai mâncam din vară, din ziua în care s-a răstit una la mine. O chiftea. Eram tot la "Pufoaica Ruptă”, cu Dorel, sărbătoream împreună, în avans, succesul cert de a doua zi, când îi venea rândul să citească în cenaclu. Pregătise un grupaj de poeme de dragoste extraordinare, scrise la beţie şi cizelate apoi cu migală de bijutier în lumina clară a minţii neprihănite. Când am citit varianta finală mi-a fost ciudă că nu le scrisesem eu. Dorel furase nişte bani de acasă, anume pentru ziua cea mare, şi mi-a dat întâlnire la "Pufoaica”, unul dintre numeroasele noastre birouri de creaţie din oraş, pentru o ultimă lectură de lucru. Ca să nu stricăm capodoperele cu finisaje din altă gamă, şi de altă culoare, a trebuit mai întâi să intrăm în starea de imponderabilitate în care au fost create. Deci, ne-am irigat neuronii cu o gârlă de Rédévé şi-am început să pigulim la poeme, să facem frumosul şi mai frumos, să îl împingem spre sublim. Ajunsesem la "Nu sunt poet. Eu sunt zidar./ Pictez amiezile cu smoală/ Şi uneori montez un epitet/ În gresia din pardoseală” şi mă gândeam dacă să schimb ceva la această artă poetică a lui Dorel Andrieş, zidar şi instalator sanitar convertit la poiesis şi la legătoria de cărţi, ori să o scot cu totul din grupajul pregătit pentru cenaclu, să rămână doar amoreme, cum le ziceam noi poemelor de dragoste, când am simţit că doi ochi mă fixează de aproape, fără să pot spune cu exactitate de unde anume.

– Dorel, tu te uiţi aşa la mine?

– Nu mă uit la tine. Citesc. Ce-ţi veni?

– Mi se pare că te uiţi la mine... Nu pot să mă concentrez.

M-am uitat cu atenţie în jur să descopăr sursa acelui disconfort păgubos nu doar pentru nervii mei excitaţi de poezie şi alcool, dar şi pentru literatura română, pentru că pe atunci eu credeam cu tărie, mai ales când Dorel dădea de băut, că prietenul meu va ajunge un poet important, aproape la fel de mare ca mine. Dorel stătea cu capul în hârţoagele lui, desenând încruntat căciuliţa la un "ă”, şi pupa des paharul cu rachiu în aşteptarea inspiraţiei. Drojdierii de la mesele alăturate îşi vedeau de paharele şi de voroavele lor. Nu se uita nimeni la mine şi totuşi simţeam, de nicăieri, o privire aţintită asupra mea. Cum mă reapucam de citit, începeam să mă foiesc pe scaun, să fumez la foc automat, să mă scarpin în cap. Alunecam pe pieliţa cuvintelor, nu reuşeam nicicum să intru în text.

Şi deodată, am priceput: o chiftea se uita la mine, mă hipnotiza. Stătea în mijlocul mesei şi se uita fix la mine, nelăsându-mă să mă concentrez la poezie. Era o chiftea de peşte, asemenea tuturor celorlalte din RSR, numai că din ea se iţeau doi ochi rotunzi şi albi, fără pleoape. Marele hazard care guvernează dispunerea particulelor în structura pârjoalelor făcuse ca ochii de peşte din compoziţia împricinatei să fie aşezaţi simetric, de o parte şi de alta, încât semăna cu o broască. Iar mie nu îmi place să se uite o broască la mine – şi încă fix în ochi, magnetic. Puteam s-o mănânc. Ar fi fost un bun început pentru o carieră de om politic, dar stomacul meu, altminteri o maşinărie formidabilă, capabilă să digere fără sforţare curele şi surcele, nu putea accepta o vietate. Parcă era vie, gata să-mi sară în faţă. Mă pironea cu ochii ei inerţi şi nu-mi dădea voie să mă exprim ca om şi ca artist, îşi bătea joc de mine. Ştiam că pârjoalele alea erau făcute dintr-o pastă de oase, resturi de carne, maţe, branhii, solzi, ochi, toate reziduurile de la prelucrarea peştelui, dar asta nu m-a împiedicat să le mănânc. Însă din ziua aceea n-am mai putut să mă ating de ele. Şi ochelaristul, de la care aşteptam înaripat de speranţă măcar o pereche de mici cu muştar, mă adusese în templul chiftelelor şi mă îmbia să aleg. Cum să le fi ales? Pe ochi frumoşi? După orăcăit?
 

Citiţi:  Roman-foileton:   Paişpe (5), Paişpe (6), Paişpe (7), Paişpe (8), Paişpe (9)

Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe