x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Roman-foileton: Paişpe (17)

Roman-foileton: Paişpe (17)

de Viorel Ilişoi    |    09 Mar 2011   •   17:54
Roman-foileton: Paişpe (17)
Ultima fasole civilă
Cum mi te-a pus Dumnezeu în faţă, fasolică, ecumenică plantă, alături de o mămăligă aurie, fără boţuri, ca să pot vorbi netulburat cu cumătrul Milică, poliţistul, cum nu am mai făcut-o niciodată. De un mare poet te învredniceşti, tu, luată la mişto plantă de rând, să-ţi laude virtuţile nebănuite. Căci neasemuită clipă este aceea când, mâncând fasole cu pistolul la tâmplă, din întristarea ta ieşi afară şi haina amăgitoare a nepăsării o îmbraci.

Mănânc şi râd. Să nu se vadă ce vârtej de venin e în mine. Mi-a venit ideea, la prima înghiţitură din fasolea doamnei Mela, că trebuie să nu las nicio clipă să răzbată din mine spaima, deruta, umilinţa. Să nu se vadă. Să nu le dau poliţiştilor satisfacţia asta. Fiindcă ştiu că ei se hrănesc cu frica mea şi se îndulcesc mângâindu-mă cu mărinimie pe creştet, umblând cu mine de mânuţă pe lângă regulament, pe bordură. Ştiu. Am  închis ochii şi i-am văzut cum înfulecă ezitările mele, cum îmi halesc din aer cu limba, ca broaştele, cuvintele tremurate, oftaturile, gesturile nesigure. Familia cu epoleţi a urcat să fasolizeze la etaj, eu am rămas aici, păzit de Milică. Să aflu de la el adevărul. Lăudată fii, mirabilă sămânţă, care alt gând nu porţi decât acela de a deveni iahnie. Şi care bucurie îi aduci umilului pământean apropiindu-i, în clipe de restrişte, cumătrul. Că unde cumătru nu e, nimic nu e.

– Cumetre, eu vreau ca să îţi spun adevărul, mi-a şoptit Milică de cum am rămas doar noi în biroul comandantului.

Eu am început să mănânc, el nici nu s-a atins de farfurie, a împins-o într-o parte ca să aibă loc să-şi aşeze coatele, să suporte mai bine greutatea adevărului pe care urma să mi-l dezvăluie.

– Cumetre, ăştia mi-au spus să nu îţi spun, dar eu îţi spun, că eşti cumătrul meu. Ei au vrut să te ducă aşa, cu vorba, să nu te sperii şi să faci vreo prostie, cine ştie ce... Şi să nu se pună rău cu domnul secretar, socrul tău. Noi aici, el peste drum, la primărie, fiecare cu atribuţiunile lui, cu sarcinile lui de servici, dar toată ziua ne intersectăm, avem treabă. Adică să fim oameni. Eu îţi spun, că aşa e frumos, ca-ntre cumetri. Ca să ştii. S-or supăra ăştia că ţi-am spus, treaba lor, să se supere. Eu îţi spun. Cumetre, adevărul este că ai fost dat în urmărire generală pe ţară. Ai fost condamnat la închisoare de judecătoria din Botoşani. Nu ştiu pentru ce faptă. Nici câtă închisoare ţi-a dat. Nota telefonică nu precizează asta, zice doar sentinţa numărul din data. Tu trebuie să ştii ce ai făcut. Deci trebuie să te predăm pentru ca să execuţi.

Mi-am înfundat capul în farfurie şi am continuat să mănânc, nici n-am clipit, ca şi cum cumătrul mi-ar fi spus că afară s-a întunecat şi de aia e aprins becul în cameră. Şocul a fost parcă neutralizat de mirarea că mototolul de Milică se pune contra colegilor şi superiorilor. A tăcut mutalăul cât a tăcut, dar şi când s-a ridicat şi-a spus o vorbă… Şi acum, în loc să cad fulgerat de izbitura adevărului, îl întreb ca şi cum nu am auzit ce a spus:

– Milică, tu crezi că Blaga este un mare poet?

Am împroşcat cu cerneală ca sepia. Milică roşeşte, lasă capul în jos, priveşte în fasole. La cursul ăla fulgerător de miliţieni n-avea când să-l înveţe şi cum să-l aresteze pe ceapistul prins cu un păpuşoi sub cămeşă şi despre Blaga. E ruşinos ca o fetişcană la spovedanie. Nu cred că în afară de mine a mai arestat pe cineva. Ăştia mai vechi şi mai căpoşi de la post nu-l pun decât să ducă citaţiile prin comună, să dea amenzi pentru gunoiul aruncat aiurea şi să-i cheme pe oameni să-şi schimbe buletinele când le vine rândul. Şi uite ce curaj ascundea el sub blăniţa lui de mieluţ.

– Na, eu ţi-am spus, murmură Milică al meu cu ochii în fasole. Ca să ştii. E mai bine să ştii decât să te minciunească ăştia c-o fi, c-o păţi… Aşa ne-am înţeles la amiază, când am primit nota de la Iaşi, dar înţelegerea asta nu-i bună. Eu nu pot să spun minciuni nici acasă, când ajung, că de ce te-am luat la post. Nu e corect să ştie nevasta şefului de post, să ştie primarul şi tu să nu ştii. Se află. Vezi că ai voie să dai şi telefon acasă, să anunţi. Îi spui lu’ şefu’: şefu’ vreau să dau un telefon acasă.

Îmi privesc mâinile pe sub masă. Nu sunt mâinile mele, deşi cu ele îi împleteam fetiţei cozi la spate acum trei ore şi ceva, când au apărut Milică şi Costică şi m-au invitat la post. Nici genunchii pe care stătea fetiţa nu-s ai mei. Pulpele care mă dor de la săpat în vie cu hârleţul, toată ziua, nici ele nu sunt ale mele. Nimic nu e al meu din tot ce văd la mine cu ochii, care nu-s ai mei, fiindcă acum eu nu mai sunt cel care se juca pe uliţă cu fetiţa după o zi de muncă acasă, acum eu sunt un puşcăriaş, mă păzeşte un poliţist în postul comunal şi alţii sunt gata să mă ducă la închisoare, dar îmi mai acordă acest generos răgaz pentru o ultimă fasole civilă şi o discuţie intimă cu naşul fetiţei mele. Ce mai e al meu acum nu se vede, e zăvorât pe dinăuntru; credeam că nimic nu poate atinge miezul ăsta, dar în clipa asta îl simt firav, gata să fie făcut pulbere de loviturile zilei de azi, şi mă închircesc în jurul  lui ca un arici, şi-l apăr încordat cu toată luciditatea de care mai sunt în stare şi cu armura mea falsă, de nepăsare.
– Păi, hai să mergem la închisoare, zic. Ce să mai pierdem timp cu telefonul?

 

Citiţi:  Roman-foileton:  Paişpe (12), Paişpe (13), Paişpe (14), Paişpe (15), Paişpe (16)

Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe

×
Subiecte în articol: roman-foileton: paişpe