Roman-foileton: Paişpe (26)

Căpăceala a durat câteva secunde. Eu am văzut-o mărită, prin ochii dilataţi de stupoare, ca la microscop. Cu încetinitorul, în detaliile fiecărui gest. Mi se părea că nu se mai termină. Dorel nici nu mă băga în seamă. Abia după ce securistul s-a îndepărtat la câţiva paşi, înapoi spre "Pufoaica Ruptă”, prietenul meu – deja puteam să-l numesc: fostul meu prieten – s-a întors la mine şi a început să râdă. Asta m-a derutat şi mai tare. Am văzut cum în scurta răsucire a capului dinspre ochelarist spre mine i-a dispărut cruzimea din ochi şi cum peste faţă i s-a aşezat, ca o cortină coborâtă brusc, aceeaşi lumină caldă şi ghiduşă pe care i-o ştiam din ziua când a venit la mine la internat şi mi-a spus că vrea să mă cunoască. "Vreau să-l văd pe poet. Să-l pipăi şi să urlu: este!”, mi-a zis el direct, strângându-mi mâna, şi mi-a dat o palmă după ceafă, prieteneşte şi admirativ, în felul lui, de mi-a sucit capul. Mi l-a îndreptat la loc cu altă palmă, tot atât de afectuoasă. Se căţărase pe o salcie până la etajul trei şi intrase pe geam, la o oră când internatul era încuiat, numai ca să mă cunoască şi să îmi spună că mă admiră. Da. Citise mai demult nişte poezii de-ale mele, îi plăcuseră şi de atunci mă urmărise peste tot pe unde umblam eu teleleu prin oraş. Avea poeziile mele de la Maria Baciu, profesoara mea de română din liceu şi a lui din şcoala generală. Amândoi îi ştiam poezii pe de rost, amândoi o iubeam. Câţi ca noi, din tot Botoşaniul, aveau o poetă la română? Ea ne făcuse lipeala, într-un fel.

Dorel se împărtăşise în seara aia, venea dinspre el un miros dumnezeiesc de samahoancă, dar asta nu îi lua nimic din francheţe. Mărturisirea lui era la fel de sinceră, patetică şi – văzută din afară şi de la distanţă în timp – la fel de ridicolă ca o declaraţie de dragoste, dar tocmai de aceea m-a cucerit de la prima vedere. Ce mai, a intrat în mine ca-n brânză, ne-am împrietenit. Am crescut împreună şi am visat împreună; am citit aceleaşi cărţi, am mâncat de multe ori cu aceeaşi lingură, am dormit în acelaşi pat, ne-am purtat hainele unul altuia – de fapt, el n-a purtat de la mine decât o pereche de mănuşi, doar câteva zile, în timp ce eu am umblat vreo trei ani numai cu hainele lui; a furat din casă şi a mâncat cafteală de la taică-su pentru mine; i-a bătut pe toţi cei care mă atingeau fie şi cu o vorbă; am fugit împreună de la şcoală şi ne-am ascuns două săptămâni într-un hotel din Săveni, numai ca să fim în preajma unui poet adevărat, singurul poet din acel orăşel amorţit şi fără glorie literară; am scris poezii unul pentru celălalt, am râs şi am plâns împreună, ne-a fost dor unuia de altul când nu ne vedeam mai mult timp şi ne-am trimis scrisori lungi şi înflăcărate, am pus poduri de cuvinte şi de hârtie între noi. Eram mai mult decât ca fraţii. Ne ziceam Ghilgameş şi Enkidu. Şi împreună vânam lei şi-i cheltuiam. Ca să aflu acum cine era cu adevărat Dorel al meu. Totuşi lumina aceea de pe faţă era a lui, zâmbetul agăţat în găurile din obraji era al lui, el nu putea fi altcineva.

N-am apucat să-l întreb ce se întâmplă. A început să râdă. Cum râde el: cu capul dat pe spate, cu mâinile în păr. S-a aşezat pe bordură. Râdea şi mai tare, se îneca de râs. Bătea din picior, se dădea cu capul de genunchi. Avea un motiv al lui să râdă, nu ştiam care anume, plus figura mea boţită de atâtea ciocane câte încasase în ultimele momente, surpriză după surpriză; cum ar fi spus Dorel, mă uitam ca o capră la barieră şi cred că şi eu m-aş fi stricat de râs dacă m-aş fi văzut atunci.

– Ãla nu-i securist! Nu-i securist, mânca-ţi-aş!, a putut Dorel să spună hăhăind de-i săreau bumbii. E un bogdaproste de la mine din Creangă. Nebun cu dungă roşie. Vai de capul lui. Mai are şi boala lui Calache, dă cu cracii în sus şi scoate clăbuci pe muştiuc. De o săptămână a ieşit de la Socola. N-am apucat să-ţi spun, că ai umblat lerla. Băi, ăsta nu se crede Napoleon ca un nebun serios, ăsta se crede securist, mânca-i-aş eu degeţelele lui, înţelegi? Umblă prin oraş şi agaţă fraieri. Eu îl apăr de baştani prin cartier, că fac ăia mişto de el, îi mai scap nişte mărunţiş, de milă… Tipul e nebun, nu tâmpit. Să vezi ce discuţii am cu el, poezie, ştiinţă, chestii… Dar cum, n-ai auzit tu de Cornel Atodiresei? Ia zi, da’ sincer, te-a halit?

De unde să fi auzit eu de Cornel Atodiresei? Îl botezasem, în gând, Acolaboratoresei, că era moldovean ca mine şi trebuia să fie "A-cuiva”. Fusesem pe-aproape.

Nu i-am răspuns atunci. Am pus încărcătorul cu înjurături, am băgat una de mamă pe ţeavă şi am început să trag la foc automat în A-ăla. N-am putut, în secunda aceea, să recunosc adevărul. Că falsul securist mă halise. Spusesem da. Nu mai conta că ăla era un dilimache, conta că slăbiciunea mea fusese adevărată, da-ul meu era adevărat şi la fel de condamnabil, de greţos, ca şi cum l-aş fi spus în faţa unui ofiţer devărat. Nu i-aş fi ascuns lui Dorel dezonoranta mea cedare fiindcă oricum m-ar fi înţeles mai bine decât oricine altul şi m-ar fi iertat. Dar atunci am amânat răspunsul tocmai pentru că de Dorel îmi era ruşine mai mult decât de oricine de pe lume şi voiam să-mi pregătesc o dată apărarea mea, dar şi pe el să-l apăr cumva, îndulcind păcatul, să nu-l expun ruşinii de a avea un prieten ca mine.

Citiţi:  Roman-foileton:  Paişpe (21), Paişpe (22), Paişpe (23), Paişpe (24), Paişpe (25)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe