Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Miros de friptură şi de revoluţie
Era cu o săptămână înainte de revoluţie. Se dădeau salariile la "Electrocontact” şi în tot oraşul se simţea un freamăt special, o agitaţie uşor euforică. Era o vânturătură nebună prin alimentarele goale. Femeile cercetau disperate dacă n-a rămas din greşeală vreun borcan de mazăre pe după cutiile de creveţi, dar scuturau colbul degeaba. Bărbaţii stăteau la cozi la băutură. Acum se găsea, cât de cât. În noiembrie, în cinstea Congresului al XIV-lea al PCR, Vinalcoolul din Botoşani, deşi nu făcea faţă consumului local, primise nu se ştie de ce titlul de Erou al Muncii Socialiste şi de atunci lucra eroic. Dar tot nu ieşea suficient pe ţeavă. La alimentare nu se dădea decât o sticlă de tărie de căciulă. Ajunseseră deja în oraş, de prin satele judeţului, porci tăiaţi prematur, înainte de Ignat, şi ici-colo mirosea ameţitor, aproape subversiv, a friptură la ceaun. Era o zi oleacă mai frumoasă decât altele. Dar pentru mine şi pentru prietenii mei avea să se încheie urât.
Florentin Florescu luase leafa de dimineaţă şi, ca de fiecare dată, prima lui grijă era să dea o parte din bani înapoi la stat. Făcea asta, ca de obicei, la cârciumioara cochetă a UTC-ului, întotdeauna aprovizionată cu de toate, ca pentru activişti – mereu însetaţi şi flămânzi, atât ei, cât şi genţile lor. Noi îi spuneam "Capşa” pentru că acolo se mâncau scriitorii botoşăneni, acolo ne adunam şi noi, aspiranţii, să deprindem de la ei tainele înălţării prin artă şi ale căderii sub masă prin exces de alcool. L-am găsit pe Florentin în separeul nostru, unde ne adunam toată gaşca după cenaclu şi continuam discuţiile până la ultimul leu. În cenaclu nu aveam decât un activist UTC, însă era suficient ca ospătăriţele să ne considere pe toţi colegi de-ai lui şi să ne lase la separeu, mai ales că ne vedeau mereu pe la Casa Tineretului, unde ne făceam veacul. Ne străduiam să nu le stricăm această impresie, atât de profitabilă pentru noi, aşa că din când în când ne mai răsteam la ele, făceam nazuri la mâncare, ceream să ne dea băutură la pachet şi nu lăsam bacşiş.
După mine a venit şi Dorel Andrieş. Vânăt de frig şi agitat – nu ştiu de ce. Ceva era schimbat la el. De cum s-a aşezat între noi şi a tras o duşcă, de acomodare, în loc să înceapă ca de obicei să flecărească, ne-a şoptit că se întâmplase ceva la Iaşi cu o zi înainte. A fost o vânzoleală, ceva, cică se adunaseră câţiva nebuni în Piaţa Unirii ca să strige împotriva lui Ceauşescu şi Miliţia i-a împrăştiat cu pulanele. Deranj mare. Auzise asta de la o femeie căreia tocmai îi reparase un robinet la baie. Aflase prin telefon de la fata ei, studentă la Iaşi. Poate era doar un zvon asta cu demonstraţia, zicea Dorel, fiindcă nu s-ar încumeta nimeni să iasă în centrul oraşului să strige în gura mare ceea ce spuneam toţi pe la colţuri, în şoaptă. Dar sigur-sigur fuseseră arestaţi nişte scriitori. Că ei fuseseră capii răutăţilor acolo, ei pregătiseră burzuluiala. Despre asta se vorbea aprins, dar tot în şoaptă, la Biblioteca Judeţeană chiar atunci, în timp ce noi beam pe banii lui Florentin la "Capşa”. Se aflase tot aşa, prin telefon, de la bibliotecarii ieşeni. Dorel zicea de nişte scriitori, vag. Nu ştia care anume. Se temea să nu fi păţit ceva Nichita Danilov, pe care îl admira fanatic, îi ştia pe de rost cel puţin volumul de debut, iar povestea din preambul, cu pescarul care stă cu undiţa într-o băltoacă fără peşte, ani şi ani de zile, până când apare din nimic un peştişor şi muşcă momeala, o rescria în fel şi chip, o dezvolta, o spunea la toţi aducându-i poetului Danilov poate mai mulţi admiratori decât reuşise cartea să-i procure.
Nu ne-am gândit că ar putea fi ceva serios. În primul rând fiindcă nu ne imaginam vreunul că se poate întâmpla aşa ceva. Păi ce, ăia chiar erau demenţi? Nu le stăteau bine ciorapii pe picior, sau cum? Cum adică să iasă aşa, în grup, să vocifereze? Aşa ceva nu se poate. Pentru că nu se poate. Aşa simţim noi. Pentru că noi înşine nu am avea inconştienţa sau curajul să facem asta. Şi credem că toţi sunt la fel. Noi stăm frumos la separeu şi bem, scriem epigrame corozive şi inventăm bancuri, tragem Pegasul de coadă. În al doilea rând, vestea fusese adusă de Dorel, iar noi eram obişnuiţi să primim de la dânsul numai jeturi spumoase de trăncăneală, mărunţişuri colorate adunate de prin oraş, care nu prea ne interesau, deşi unele aveau farmecul lor frivol, nici nu ne puneam problema dacă sunt adevărate sau nu. În al treilea rând, dacă era un grăunte de adevăr în ce ne spusese Dorel, asta oricum se întâmpla departe de noi, tocmai la Iaşi, nu ne atingea direct şi imediat. Ne-am zis că nu nici nu puteam să verificăm şi oricum nu atunci, când ne era bine cu salariul lui Florentin la teşcherea, lasă că om vedea noi mâine… Şi am tot vorbit până seara despre treaba cu Iaşul, dar nu tare implicaţi, ci ca despre o povestire nu tocmai reuşită de la cenaclu. Şi nu ştiu cum s-a făcut că iar ne-am îmbătat.
În seara aceea, mergând de la "Capşa” spre Dorel, să mai bem oleacă, ne-a mâncat în cur să ne dăm rotunzi, să strigăm pe străzi lozinci cu dublu înţeles. Şi a pus laba pe noi un securist. Unul adevărat, de data asta. Cu grade şi cu pistol la el.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (23), Paişpe (24), Paişpe (25), Paişpe (26), Paişpe (27)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
