Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă iau după el fuga-fuga pe coridor. La ieşire se opreşte la ghişeul ofiţerului de serviciu şi semnează într-un registru. Nu înţeleg nimic: de ce mă mută, unde mă mută, de ce atâta grabă – şi îmi fac tot mai multe griji pentru mine pe măsură ce apar alte bănuieli, alte posibile explicaţii pentru condamnarea asta. Cu cât încerc să îmi explic, trăgând la suprafaţă motive înmâlite în trecut, cu atât misterul se adânceşte.
Coborâm câteva trepte şi ne oprim. Dacia cu canapea pe portbagaj e tot acolo. Un poliţist se tot învârte în jurul ei şi îşi notează ceva în carneţel. Becul de deasupra noastră întinde până la el o aripă obosită de lumină. Poliţistul îşi bagă nasul între file şi scrie încet şi apăsat, parcă sculptează. Bătrânul stă pe partea neluminată a maşinii, i se văd numai cămaşa, la piept, şi faţa asudată. Luceşte ca o clătită unsă cu miere, suspendată în aer. Mi-e foame. Şi aş vrea să fumez o căciulă de ţigări, câte patru o dată, la două mâini. Nemsimţiţii ăştia s-au pus pe capul moşului şi-l cocoşează cu amenzi. N-ar putea – îl întreb pe Costică –, pentru că ne-a adus până aici, le-a făcut treaba, să-l ierte? Nu-mi răspunde. Se uită în stânga, în dreapta. Întreb unde e colegul lui, Părosul. Are o soră aici, în Iaşi, s-a dus să se culce la ea. Treaba lui s-a terminat. Şi Costică şi-a încheiat misiunea, dar l-au mai încălţat superiorii cu una, dacă tot era pe-aici: să mă ducă la arestul Poliţiei Municipiului. Îi vine în drum la întoarcere.
Nu apucă să-mi spună de ce sunt mutat. O maşină cu girofar opreşte în faţa noastră şi urcăm amândoi în spate. În faţă, după o ţesătură deasă de sârmă, stau doi gabori în civil, tunşi scurt, amândoi cu câte un bănuţ de chelie în moalele capului. Îmi vine să-mi bag degetul printr-un ochi şi să ating bănuţul. De când am ajuns la Iaşi am stat numai în spaţii închise. Gratii la ferestre, la uşi, în maşină. Te închid înăuntru, dar nu de tot, ca într-un cub fără fisură, nu trag în jurul tău pereţi de nepătruns, ci lasă peste tot o deschidere: vizeta, gaura cheii, crăpătura dintre toc şi uşă, ochiul din sârma împletită. Ceva prin care să poţi strecura dincolo un deget, o privire, un capăt de hârtie. O fantă care să te lege de lume, să-ţi amintească dureros de ea. Şi prin asta te fac să suferi mai tare. Nu trăieşti, de fapt, în celulă, ci în orificiul strâmt prin care ai vrut să te scurgi afară, dar ai rămas înţepenit şi te înăbuşi. În crăpăturile pereţilor sunt mai mulţi puşcăriaşi decât în celule.
Pornim. Lasoul girofarului agaţă din întuneric, pentru o clipită, copaci şi stâlpi de pe marginea drumului. Trecem în viteză pe lângă redacţie. Când m-am apropiat, am vrut să închid ochii, dar n-am reuşit. Lumina e aprinsă la secretariat. Cine o fi? Săptămâna trecută, la ora asta, eram eu acolo, transcriam de pe casetă interviul cu Ion Raţiu. Acasă n-am casetofon, transcriu casetele la redacţie. N-am nici reportofon. Am plecat la interviu, cu mâna goală. Mi-am zis că nu se poate să nu găsesc un reportofon în tot Bucureştiul. Şi n-am găsit. Ziariştii ăştia bucureşteni sunt nişte înfumuraţi şi nişte zgârciobi. Nu-mi dau ei reportofonul pe mână, că-l mănânc cu mămăligă. Ce era să fac? M-am dus la interviu cu casetofonul soră-mii. O sculă cât o valiză, cu microfon incorporat. Am cărat-o pe umăr, râdeau bucureştenii de mine în metrou, îmi urau armată uşoară. Interviul l-am făcut la Camera Deputaţilor, în Dealul Mitropoliei. Nu voiau ăia să mă lase înăuntru cu măgăoaia. Dacă ascund ceva în casetofonul troian? Noroc că a coborât secretara lui Raţiu şi m-a luat de la poartă. Când m-a văzut Moşu’ intrând în birou, s-a ridicat sprinten din fotoliu să-mi dea o mână de ajutor, ca un gentleman, cum îl ştie toată lumea. Şi hâtru. "Ce faci, dragă, vii direct de la gară?” Deschid geanta şi pipăi ziarul. Interviul e acolo, pe paginile din mijloc. A apărut miercuri. Ieri dimineaţă m-a sunat secretara de la redacţie să-mi spună că a venit un fax de la Raţiu, mi l-a citit la telefon. Era mulţumit şi mă felicita pentru interviul izbutit, care face onoare breslei. N-or fi fost ale lui cuvintele astea, deşi faxul era semnat de Raţiu, poate ale ofiţerului de presă, dar era să plesnesc de mândrie când le-am auzit. Şi seara m-au arestat. Acum nu mai sunt în redacţie, sunt în maşina Poliţiei, cu trei gealaţi pe cap, sunt dus în viteză de la un arest la altul.
Arestul de la Inspectoratul Judeţean nu e tot atât de bun pentru o noapte? Pentru cât a mai rămas din ea. Dimineaţă trimit ăia de la Botoşani un poliţist cu mandatul, pe la amiază ajunge, mă ia şi mă duce la Botoşani. De ce mă duce în altă parte? Şi încă repede. Pentru că, îmi spune Costică cu vocea pe jumătate, ofiţerul de serviciu nu vrea să mă ţină în arestul lui – aşa a spus – fără acte. Şi m-a trimis la Municipiu.
Nici Poliţia Municipiului nu ştiu unde e. De când sunt în Iaşi am scris numai din judeţ şi din ţară. Nimic din oraş. Văd la dreapta Palatul Culturii, inconfundabil, cum se caţără pe cer cu pintenii turnuleţelor. Imediat oprim, Costică mă duce de mână, ca pe un copil de grădiniţă, până în hol. Un poliţist cu telefonul la ureche ne face semn să aşteptăm, strigă în microfon că da, au sosit chiar acum, sunt în faţa lui, da, ştie ce are de făcut.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (33), Paişpe (34), Paişpe (35), Paişpe (36), Paişpe (37)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
