Roman-foileton: Paişpe (40)

 

Iarnă la munte.


Rămân aşa, dezbrăcinat şi buimac. Mi-e greu să mă regăsesc, să privesc drept, să spun ce gândesc. Încerc în pripă să-mi pun puţină ordine în minte luptându-mă cu sângele care dă năvală şi-mi umflă faţa şi ochii, îmi seacă mâinile de vlagă. Ăsta e portretul meu acum, în tuşă frustă, naturalistă. Nu sunt în stare să-mi însuşesc alte forme şi să iau un colorit armonios. Călăii se uită la mine ca la o gânganie: cu interes şi cu scârbă în acelaşi timp. Mă împing de colo până colo cu un beţigaş, se amuză înainte de a-mi înfige acul în spate.

– Scoate-ţi şiretele şi pune-le pe masă!

Caligraful răbdător şi talentat care a zugrăvit atât de frumos inventarul obiectelor personale a scos asta pe gură. Ăştialalţi râd, dar eu rămân înţepenit în starea mea de prostraţie, nu pot să mă smulg nici agăţându-mă de paiul întins. Ce şfichi aş fi făcut altădată din şiretele astea! – răsucit în trei şi-mpletit în şase. Aud totul, văd atât cât îmi îngăduie capul aplecat în piept, dar nu pot reacţiona. Parcă sunt paralizat. Şi sunt. Acum exist doar ca să-mi ţin pantalonii să nu cadă. Mă obsedează picioarele murdare de praf. Să nu mi se vadă. Şi, mai ales, chiloţii. Nu i-am schimbat când am plecat de acasă. Era vorba doar de o vizită scurtă la post alături de doi poliţari leoarcă, şi ei, de sudoare. A fost o zi caldă, am săpat în vie doar cu pantaloni scurţi pe mine. Praful s-a pus peste tot, pârâiaşele de sudoare mi-au vărgat trupul. Pe sub costum port, desenată direct pe piele, zeghea de puşcăriaş. Au zis: hai, hai! Când să fi făcut baie? Până aduci lemne, aprinzi focul, stai că nu arde ca lumea, mai suflă în el, până se încălzeşte apa, şi până te speli, trece timpul pe la poartă şi nici nu-l vezi. Mi-am limpezit doar faţa cu apă rece şi am plecat. Înţeleg să-l iei pe om de acasă, sub un pretext oarecare, seara; fără mandat; să-l arestezi şi să nu ştii să-i spui de ce; să-l duci cu tărăboanţa la arest şi să-l pui să-şi plătească drumul; dar să nu-i dai răgaz să se spele – asta e cea mai cruntă bătaie de joc. Pur şi simplu nu poţi să te duci nespălat la puşcărie. Mi-ar fi mai uşor să stau gol-goluţ în faţa străinilor ăstora, decât cu chiloţii murdari pe mine. Vreau să fac o impresie cât mai bună, şi e normal să vreau asta în situaţia mea, acum, când am nevoie de o farâmă de respect măcar, iar un amănunt ca ăsta, ceva din intimitatea mea vinovată, poate să mă lase fără nicio apărare, bun de tăvălit prin colb, mă face de batjocură. De asta am şi ascuns cureaua sub ziar. Nu doar să nu se vadă că e zdrenţuită. Am sperat că şiretul caligraf, când o va lua la mână s-o înscrie în opis, de curiozitate se va uita şi în ziar. Să vadă interviul. Semnat de mine, arestatul. Poate l-ar fi citit şi i-ar fi plăcut. Poate m-ar fi privit cu alţi ochi. Le-ar fi spus celorlalţi: "Ia uite, băiatul ăsta scrie la ziar, a realizat un interviu cu Ion Raţiu!” Dar nu. Căpitanul a fost mai rapid. A luat cureaua şi nu l-au interesat la ea decât ponoseala şi steagul Americii. La ziar nici un s-a uitat.

Mă holbez la pantofii mei, parcă nu i-aş recunoaşte. Cum să nu-i recunosc? Sunt de la Dorel. Mi i-a dat la liberare. N-aveam haine civile. S-a învoit pentru o zi de la unitate, din Dej, şi a venit la mine, în Alba Iulia. Mi-a adus hainele lui primate de acasă. De sus şi până jos, şi  batistă în buzunar şi tot. Erau cam mari, dar puteam ieşi totuşi cu ele printre oameni fără să pară că am fugit de la circ. Le primise de vreo lună. Când i-am spus că nu am cu ce ieşi pe poarta unităţii a scris acasă că i-au fost furate hainele din valiză şi ai lui i-au mai trimis un rând. Nou-nouţe, cumpărate atunci. Maică-sa, când ne-a văzut pe amândoi la poartă, s-a repezit la mine să mă pupe. Pe Dorel nu-l recunoscuse în hainele noi; ea le ştia pe cele vechi, trimise întâi. Le ştiam şi eu. Cel puţin pulolverul i-l mai purtasem şi înainte de armată. Pantofii i-am luat aseară în fugă. Ăia buni erau plini de glod de la ultima ploaie. Când plouă, cât urc din staţia de autobuz până acasă, pe uliţă, îmi intră glodul şi în măsele. N-aveam când să-i mai curăţ. I-am luat pe ăştia. Mă uit la ei ca prostul. Fiindcă nu au şireturi. Şi ăsta vrea să pun şiretele pe masă.

– Scoate şnurii am zis!, mă grăbeşte caligraful.

– Nu pot.

– Ai oase în burtă? Apleacă-te şi scoate-i, dă-i încoa’.

– Am pantofi fără şnururi.

– Auzi, plotonere? Aşa se spune, nu şnuri, nu şirete. Vezi ce înseamnă să fii ziarist?, râde căpitanul. Ia spune, domnu’ reporter, sau redactor, cum e corect: beau o sticlă de bere, sau o sticlă cu bere?

Prin cârciumi şi în tren am întâlnit indivizi din ăştia. Cară după ei tot timpul o bocceluţă cu sofisme. Scot câte o întrebare-capcană şi se dau mari. Orice ai răspunde, ei spun că varianta cealaltă e corectă. Mai enervanţi nu-s decât ăia care încep nitam-nisam să-ţi spună aforisme. Căpitanul nu-i dintre ei, cu siguranţă, a vrut doar să-l ironizeze pe scriitorul de opisuri. Uite-l pe scrib că vine-ncoace. Se uită la pantofi.

– Da, n-ai! Ce să-i faci? Şireturi. Şnururi. E bine aşa? Ai scos tot de prin buzunare?

Îmi ţin pantalonii cu o mână, cu cealaltă scot buzunarele câte unul.

– Deci n-ai vreo sfoară, ceva, prin pantaloni. Este gata, dom’ căpitan. Îl duc jos? – întreabă cronicarul buzunarelor întoarse pe dos. Şi tropăie satisfăcut.

Căpitanul mă întreabă dacă mă grăbesc să ajung la beci. Dau din cap că nu. Mă laudă pentru decizia mea. Pentru că jos sunt numai cuţitari, beţivi, hoţi, vagabonzi adunaţi de pe străzi. Şi un contabil care s-a bătut cu nevastă-sa în faţa Mitropoliei. Domnul cu mâinile goale, doamna cu o sticlă de vin spumos. El şi-a cam luat-o. E şi nevastă-sa la beci, dincolo, la femei. Dar eu ce-am făcut? De ce sunt aici?

– Habar n-am. Am o bănuială că din cauză că am ascuns acasă nişte documente nu ştiu exact cât de secrete. Le-am găsit, la revoluţie, în fişetul securiştilor din Comitetul Judeţean, la Botoşani. Pe urmă am predat documentele alea, toate, am păstrat doar nişte cópii. Dar ce cópii! Nişte foi tămânjite, nu se înţelege nimic din ele. N-am găsit un xerox ca lumea în tot oraşul. Dar când aţi sunat la Botoşani, – mă întorc spre Costică –, nu v-au spus ăia motivul? Ei trebuie să ştie.

– Nu ştiu, a vorbit un lent-major, nu eu. Atât am aflat, că dosarul, cu mandat cu tot, e în birou la comandant şi abia dimineaţă poa’ să-l trimită încoa, dar nu e sigur. Ai şi ghinion, că e week-end. Dar cum naiba de nu s-a transmis exact situaţia ta?

Căpitanul se miră şi el:

– Ce chestie! Ei nu pot să te ţină la arestul mare fără acte, te-au trimis aici. Dar le-am zis: dacă până mâine seară nu-mi veniţi cu mandat, eu îi dau drumul, să fie clar. N-am un act, o acuzaţie, te scot pe scări afară şi îţi zic pa, cărare bătută! Acum te ţin aici ca pe orice indvid luat de pe stradă, suspect de ceva. Douăşpatru de ore. Dar despre ce documente vorbeşti?

 

Citiţi:  Roman-foileton:     Paişpe (35), Paişpe (36), Paişpe (37), Paişpe (38), Paişpe (39)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe