Roman-foileton: Paişpe (42)

Cu cinci lei puteam să îmi iau un pachet de "Mărăşeşti” de la speculanţii din centru şi să mănânc la madam Iliescu pâine cu icre tarama, ceai şi salată orientală. Pâine îmi rămânea pentru toată ziua. La amiază m-aş fi mutat în piaţă să introduc în alimentaţie nişte castraveţi muraţi de la precupeţele care dădeau marfa pe gustate. Aveam un banc nou şi, dacă reuşeam să-l plasez, om eram pe ziua aia. Însă nu puneam bază pe asta fiindcă cercul nostru de negustori de bancuri se micşorase. Mai degrabă era un pătrat sau chiar triunghi: eu, Florentin Florescu şi Nicu Modarom.

Cred că mă uitam a cinci lei la Ticuţă fiindcă nici n-am apucat să deschid gura când a ajuns lângă mine, că m-a tras deoparte şi mi-a strecurat în palmă un cinci lei fierbinte şi plin de promisiuni. Mi-a zis să bag nişte calorii la repezeală ca să nu mi se răcească instalaţia definitiv, pe urmă să ne vedem la "Rapsodia”, pe la zece, să ne cotletizăm şi să cântăm la nişte sticle. Mi-a dat şi un pulover din diplomat. Deodată, soarele de pe monedă se mutase în viaţa mea. Nici n-am băgat de seamă că Ticuţă era speriat şi că încerca să mă îndepărteze de poarta întreprinderii, unde miliţienii se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie. Portarii îl salutau cu şapca în mână pe Ticuţă şi, când intram cu el în fabrică, nici nu întrebau cine sunt. Eram pe barba lui. Dar în dimineaţa aia era greu de intrat chiar pentru angajaţii cei mai de vază şi aproape imposibil de ieşit, fiindcă Miliţia controla om cu om, de-a mărunţelul.

– S-a furat ceva din fabrică?

– Da, s-a furat PiErPătrat din circumferinţa papiotelor, a râs Ticuţă de ignoranţa mea. Dispari mai repede.

Am balotat ceva la Iliasca, de urgenţă, pe urmă am frecat menta pe lângă pilafuri, la căldurică. Pe la opt şi ceva am luat-o la picior spre centru, să fiu pe fază când se deschide la "Rapsodia”.

Pe drum m-a uimit un lucru. De obicei, când voiam să citesc presa locală, aşteptam la câţiva paşi de chioşc până lua careva "Clopotul”. Îl deschidea o dată, de două ori, din mers, îl întorcea pe-o parte şi pe alta şi-l zvârlea mototol, dădea cu el de pământ. Nu trebuia decât să-l ridic de jos, să-l netezesc oleacă pe genunchi şi, gata, aveam un ziar al meu bun mai ales la răsucit ţigări sau la astupat aerisirile din tălpi. De citit nu se putea citi decât "Arca lui Noe”, o rubrică de fapt-divers. În rest erau numai articole despre cei mai mari  ştiuleţi din ţară, obţinuţi la ceapeurile botoşănene, şi despre cele mai bune prize din lume, făcute la "Electrocontact”. Dar în dimineaţa aia nimeni nu arunca ziarul. Oamenii, zgribuliţi, îl citeau şi din mers, parcă era plin numai cu sport şi cu "Arca lui Noe”. N-am reuşit să pun mâna pe niciun ziar. Nici "Clopotul”, nici ziare de la Bucureşti.

Se întâmpla ceva. Nu ştiam exact ce, fiindcă nu aveam radio, televizor, nimic. De o săptămână, de la întâmplarea cu securistul şi cu Acolaboratoresei, nu prea ieşisem din casă. Stăteam într-un apartament gol, fără calorifere, fără apă şi fără gaze. Aveam doar curent, tras pe direct de la tabloul de pe hol. Mă încălzeam la un reşou din BCA, cu rezistenţa groasă ca pasta de la pix. Când îl băgam în priză, scădea tensiunea în partea aia de oraş. Mâncam cartofi copţi şi beam mult ceai. Era apartamentul lui Buru, un amic de-al meu. Îl ţinea nefolosit de câţiva ani. Nu se mai chema apartament decât pentru că era într-un bloc şi avea număr pe uşă. M-a lăsat pe mine să mă adăpostesc acolo. Aproape de centru, pe Calea Naţională. Dar, dacă n-avea nici de una, nici de alta, parcă era în afara lumii.

Pe la nouă dădeam târcoale, nerăbdător, în jurul restaurantului. Era linişte şi frumos. Doar câteva echipaje de miliţieni şi gărzi patriotice se fâţâiau în sus şi-n jos pe Unirii şi prin faţa Comitetului Judeţean. Dar făceau asta de câteva zile, eram obişnuit.

La "Rapsodia” era închis şi un trecător mi-a spus că nici nu se mai deschide, că e demonstraţie. Ei, nici chiar aşa! A apărut Ticuţă tocmai atunci. Cu o oră mai devreme. A zis că după zece beau toţi fraierii, noi putem să bem şi înainte. Avea diplomatul plin cu sticle de bere. Se spunea despre Ticuţă că nu lasă diplomatul din mână nici în somn, ceea ce era o exagerare. Eu am dormit de atâtea ori la el şi am văzut că şi-l punea sub cap. Însă era adevărat că putea să bage înăuntru cât într-un portbagaj de "Dacie”. Nu mai văzusem de mult atâtea sticle de bere la un loc. În alte condiţii istorice am fi băut, chiar şi iarna, pe o bancă, în parc, cu sticla învelită în ziar; dar atunci era pe cale să izbucnească o revoluţie, murea o lume şi se năştea alta, moaşele umblau cu mitraliere şi cu câini pe străzi, nu putea omul să bea o bere ca în vremurile bune. Aşa că am intrat în restaurant, prin hotel, şi ne-am camuflat printre clienţii  hotelului, câţiva, care băgau la guşă micul dejun. Ticuţă i-a dat cinci lei chelnerului ca să nu ne vadă şi am început umezeala. Ca de după uşă a apărut şi Florentin Florescu. Avea ureche fină Florentin ăsta. Te simţea de la doi kilometri că bei ceva fără el. Era călduţ la "Rapsodia”, aveam vedere la stradă, că nu era voie cu perdele la geamuri, beam bere cu cănile de ceai, vorbeam, era bine.

Cred că pe la doua sau la a treiea bere a izbucnit revoluţia la Botoşani.

Citiţi:  Roman-foileton:  Paişpe (36), Paişpe (37), Paişpe (38), Paişpe (39), Paişpe (40)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe